240 DE ANI DE LA MARTIRIUL LUI HORIA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN

Ediție aniversară și prefață de Mircea Popa

Pe copertă: Bustul lui Horea, realizat de sculptorul Mihai Onofrei

Horea simbolizează momentul de răscruce al istoriei poporului român din Transilvania, când, nemaisuportând tirania și împilările clasei nobiliare, iobagii – singura pătură țărănească productivă a sistemului feudal – s-au răsculat contra mizeriei sociale în care au fost aruncați. Protagonistul acestei lupte a fost Horea, numit de Eminescu „Împărat al Munților Carpați”, iar de Aron Cotruș spiritul înnoitor care „a despicat în două istoria”. El a fost și a rămas, pentru țărănimea transilvăneană, modelul luptei active prin fapte, model urmat și de Avram Iancu, atunci când a apelat „la lancea lui Horea”. Martiriul său a înnobilat, cu un nimb etern, figura luptătorului pentru drepturile sociale și naționale ale neamului. (MIRCEA POPA)

Fragmente din carte:

de jos

te-ai ridicat drept, pietros, viforos,

                               pentru moți,

pentru cei săraci și goi, pentru toți...

și-ai despicat în două istoria, –

                               țăran de cremene

cum n-a fost altul să-ți semene,

                               Horia!...

te ridici uriaș, de departe,

de dincolo de schinjuiri și moarte,

peste-al veacurilor praf și glod,

peste călăuze surde și deșarte...

iar eu, ca și tine, ieșit din norod

vorbe de flăcări să-nnod,

                să deznod,

ca unui vajnic voievod,

îți închin această carte...

                uriaș domn

pe-al adâncurilor noastre sfâșiat somn,

pe-al răzmerițelor roșu prasnic, –

mai roși-vei oare vreodat’, năprasnic,

acestui neam – viața și istoria, –

                tu,

                munte

al vrerilor noastre celor mai crunte,

                Horia?!..

ARON COTRUȘ (n. 2 ianuarie 1891, Hașag, jud. Sibiu – d. 1 noiembrie 1961, Long Beach, California) a fost poet, publicist și diplomat român, reprezentant marcant al liricii ardelene interbelice. A cultivat un expresionism de orientare socială, continuând într-o manieră proprie direcția tradiționalismului ilustrat de Octavian Goga.

A urmat cursurile Facultății de Litere a Universității din Viena, după care a fost mobilizat pe frontul italian în armata austro-ungară, participând efectiv la organizarea Legiunii Române. După Primul Război Mondial a funcționat ca atașat de presă în cadrul Ministerului de Externe la legațiile României la Milano (1929), Varșovia (1933), Madrid și Lisabona (după 1939), în contextul ascensiunii regimurilor autoritare. Activitatea sa publicistică și politică din anii 1930 l-a apropiat de curentele naționalist-extremiste, fapt care îl va plasa după 1945 pe lista neagră a autorităților din România.

A debutat editorial cu volumul Poezii (1911), căruia i-a urmat Sărbătoarea morții (1914-1915), o culegere de poeme cu accente apocaliptice inspirate de experiența frontului. În perioada imediat următoare a publicat plachetele lirice România (1920) și Neguri albe (1920). Spre sfârșitul anilor 1920 și în deceniul următor au apărut cele mai reprezentative volume pentru opera sa: Versuri (1925), În robia lor (1926), Strigăt pentru depărtări (1927), Mâine (1928), Printre oameni în mers (1933), Horia (1935) și Minerii (1937), lucrări care îmbină tonul mesianic, elanul colectivist și influențe din lirica lui Walt Whitman. În paralel, a cultivat un registru intimist cu tente biografice, vizibil în poeme profund sociale, precum cele din ciclul dedicat lui Pătru Opincă, Ion Ciura și Todor Săcure, moment care îl va consacra drept un poet emblematic pentru vizionarismul insurgent autohton.

În perioada următoare a publicat poeme simptomatice pentru resurecția unei direcții tradiționaliste: Țară (1937), Maria Doamna (1938) și Eminescu (1939), dominate de un patos eroic și militant, specific retoricii epocii. Dintre scrierile perioadei diplomatice s-a remarcat volumul Peste prăpăstii de potrivnicie (1938). A publicat Rapsodia valahă (1940) și Rapsodia dacă (1942), lucrări marcate de exaltarea aproape mitologizantă a tradițiilor românești.

A fost redactor de presă la Românul (Arad), Gazeta Transilvaniei (Brașov) și editor al revistei Banatul (Timișoara), colaborând constant și cu alte publicații, precum Gândirea (Cluj), Vremea (București), Patria (Cluj), Adevărul Literar și Artistic (București), Gând Românesc (Cluj) și Iconar (Cernăuți).

După 1944, aflat în exil politic în Spania, a condus Cercul Român pentru Uniunea Latină în calitate de președinte al acestuia, ocupându-se de editarea revistei Carpații, una dintre principalele publicații românești ale diasporei postbelice. În această perioadă a desfășurat o activitate deosebit de fertilă în cadrul mișcării literare spaniole, afirmându-se ca unul dintre cei mai valoroși scriitori români de peste granițe. A publicat volumul Drumuri prin furtună (1951) și alte poeme, precum Poemas de Montserrat (1951), Canto a Ramón Llull (1952) și Rapsodia iberică (1954).

Invitat de către cercurile românilor din Canada și Statele Unite, a părăsit Spania și s-a stabilit în noua patrie, unde a rămas până la finalul vieții sale. Definitorii pentru această etapă au fost volumele Între Volga și Mississipi (1956) și Cântecul desțărării (1962), care reiau într-o tonalitate elegiacă temele cultivate de-a lungul carierei, la care se adaugă prezența unei retorici anticomuniste.

Perioada exilului, marcată de angajamentul politic al poetului și predilecția acestuia pentru elegia socială, transpare și în ciclul Psalmi.