Facebook










· mai multe evenimente
Facebook

Oriens

Identitatea melancolică la Søren Kierkegaard
Identitatea melancolică la Søren Kierkegaard

Etichete:




Autor(i):




  • An apariție: 2020
  • ISBN/ISSN: 978-606-797-463-8
  • Format: 13x20cm
  • Pagini: 370

Preț: 45.00 Lei

Adaugă în coș:         
       

Colecția Oriens este coordonată de Virgil Ciomoș

Imagine coperta I: Eugen Paul, Narcis (relief în metal), 1980
Volum editat împreună cu Editura Eikon

 

Autorul surprinde cum anume, prin Kierkegaard, se conturează închiderea unui amplu ciclu, în acelaşi timp istoric şi tematic, marcat prin punerea în oglindă a începutului destinal al melancoliei – survenit prin tragedia greacă – cu sfârşitul acesteia, marcat și el de suprimarea şi conservarea posibilităţilor pe care melancolia modernă – mai ales cea romantică – le oferă prin funcţia sublimatoare a propriului ei vid. În acest sens, Kierkegaard reprezintă un moment de cotitură, deși nu spre „altceva”, spre un „nou sens”, de pildă. El operează o deschidere spre Clipa – cea singulară – care se temporalizează, la rându-i, în calitate de „pură” clipă, goală de determinații. O dublă deschidere devine astfel posibilă, o deschidere survenită în chiar deschiderea inițială. Nu e vorba despre un sfârşit melancolic al timpului, ci de un fel de timp al sfârşitului, melancolic. (Virgil Ciomoș)

* * *

Melancolia la Kierkegaard nu implică o „vampirizare” introiectivă a lumii, ci o autoexcludere a unicului – den Enkelte – care se distinge de individul romantic modern(ist) prin intrepiditatea alegerii de sine și angajarea sa asumată ca excepție față de răul mulțimii, cel secular și al secolului. Metamorfoza salturilor și dinamica stadiilor existențiale sunt sub priza vertijului melancolic deoarece interioritatea este deja melancolică, mai mult, melancolia constituie identitatea sa; interioritatea se reconstituie în stadiile existenţiale tocmai pentru că este deja divizată, purtătoare de rană, de unde rezultă că fiecare individ este deja melancolic, adică totodată „dăruit” şi responsabil de propria-i traumă: vinovat/nevinovat pe fondul unei melancolii „atmosferice”, al păcatului instar omnium care survine la nivel existenţial prin angoasă şi prin disperare. (Flaviu Câmpean)

* * *

Flaviu Câmpean este lector asociat la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie și Filosofie, unde predă Filosofie modernă și contemporană. Deține un doctorat în filosofie la aceeași universitate, absolvit Summa cum laude, cu o teză despre melancolie la Søren Kierkegaard. A beneficiat de mobilități de cercetare la Lyon (Universitatea „Jean Moulin” Lyon III) și la Copenhaga (Centrul de Cercetări „Søren Kierkegaard”). Este membru al Forumului Câmpului Lacanian din România. Interesele sale de cercetare includ Filosofia modernă și contemporană, cu accent pe secolele al XIX-lea și al XX-lea, Psihanaliza, Teologia clasică și contemporană, Fenomenologia franceză, Filosofia politică, abordările filosofice și psihanalitice ale cinematografiei și ale literaturii.

* * *

Omul contemporan va trebui să găsească un alt Răsărit – cel „de sus”. E ceea ce Colecţia ORIENS vă propune: recuperarea unei anume verticalităţi. Ea promovează apropierea dintre două discipline ale Spiritului – filosofia şi psihanaliza –, mizând pe adagiul din Exod care ne avertizează că Fiinţa este Persoana. Şi invers.

The Melancholy Identity in Søren Kierkegaard

 

The Oriens Series is supervised by Virgil Ciomoș
On the cover: Eugen Paul, Narcis (metal embossing), 1980
The volume was published in collaboration with Eikon Publishing House

 

The author shows how, through Kierkegaard, the ending of an ample cycle, both historical and thematic, comes into sight. This cycle is marked by the way in which melancholy’s beginning, inextricably linked to the notion of destiny – as it emerged in the Greek tragedies –, is mirrored in its ending, which is itself marked by the suppression and the conservation of those possibilities that modern melancholy – particularly its Romantic form – offers through the sublimating function of its void. In this sense, Kierkegaard represents a turning point, although not turning towards “something else”, towards a “new meaning”, for exemple. He operates an opening towards the Instant – the singular one – that, in its turn, enters the flow of time, as “pure” instant, free of determinations. Thus, a double opening becomes possible, an opening that supervenes on the initial opening. It is not a melancholy ending of time, but a kind of time of the ending, melancholic. (Virgil Ciomoș)   

* * *

Kierkegaard’s melancholy does not imply an intojective “vampirizing” of the world, but the self-exclusion of the single individual – den Enkelte –, distinct from the romantic-modern(ist) individual through the intrepidity of his self-choice and his commitment to be an exception to the wickedness of the crowd, of the secular world and of the century. The metamorphosis of the jumps and the dynamic of the existential stages are in the grip of a melancholic maelstrom because the interiority is already melancholic, and, what is more, melancholy constitutes its very identity; interiority is reconstituted in existential stages precisely because it is already fractured, bearing a wound, which means that every individual is already melancholic, i. e. both “gifted” and responsible for his own trauma: guilty/innocent against the backdrop of an “atmospheric” melancholy, on the basis of a sin instar omnium that ensues from anguish and despair. (Flaviu Câmpean)

Comentarii: 0