Volum memorial, la 75 de ani de la nașterea lui Marian Papahagi (14 octombrie 1948 – 18 ianuarie 1999)

Ediție îngrijită de Lucia Papahagi

Prefață de Ion Pop

Colecția Echinox (Seria Corespondență) este îngrijită de Horia Bădescu, Ion Pop și Eugen Uricaru.

În Cluj e destul de plăcut: un fel de toamnă-iarnă cețoasă cu geamuri aburite în cîrciumi și lume multă înlăuntrul acelorași. (Marian Papahagi)

Nu cred că există un sediu de redacție mai frumos decît acela al Echinox-ului. Chiar dacă e vorba numai de această cameră a noastră, boltită și cu iz mănăstiresc… (ION VARTIC)

Îmi permit deci să afirm că aceste scrisori, adesea goliardice în stil și conținut, reprezintă crâmpeie de istorie literară, și merită să fie cunoscute de cei care au trăit în spiritul echinoxist, dar și de cei care nu au cunoscut acea epocă și acel mediu. Transcriind scrisorile care urmează, am simțit mereu că tonul ludic al acestui schimb epistolar ascunde, de fapt, un joc serios. (LUCIA PAPAHAGI)

Scrisorile acestea îmbogățesc cu nuanțe semnificative timpul trăit cu tensiuni – dar, aici, mai ales cu destinderi ludice. Scoase din sertare după câteva decenii de la scriere, aceste epistole spun și ele, direct sau indirect, destule lucruri interesante și semnificative despre momentul redactării lor și completează cu nuanțe noi portretele a doi prieteni care au găsit în râs, într-un timp de multiple contaminări periculoase și într-alt fel grave, o formă de terapie cât de cât eficientă. (ION POP)

Marian Papahagi s-a născut la l4 octombrie l948 în Râmnicu Vâlcea (orașul nativ al mamei sale) și a decedat la Roma, în 18 ianuarie 1999, la câteva luni după ce reușise să redea Accademia di Romania menirii sale de școală de studii avansate și selectase primii bursieri ai statului român la Roma și Veneția după sincopa comunistă.

Tatăl său, Constantin Papahagi (Bolgrad, 1921 – Cluj-Napoca, 1988) a fost medic la Spitalul de Pneumoftiziologie din Cluj-Napoca, iar mama sa, Elena, născută Anastasatu (Râmnicu Vâlcea, 1921 – Câmpina 2012) a fost farmacistă. Familia Papahagi, cu origini în satul Avdela din Munții Pindului, a produs numeroase personalități devotate atât rădăcinilor aromânești, cât și școlii și culturii românești: Pericle Papahagi (Avdela, 1872 – Silistra, 1943), etnolog și lingvist, membru corespondent al Academiei Române; Tache Papahagi (Avdela, 1892 – București, 1977), dialectolog, lexicograf, etnolog, profesor la Universitatea din București; Nicolae Papahagi (Avdela, 1868 – București, 1931), diplomat și autor; Valeriu Papahagi (Crușova, 1906 – București, 1983), istoric, elev al lui Nicolae Iorga; Emil-George Papahagi (Constantinopol, 1907 – București, 1970), jurist și eseist; Teja Papahagi (Silistra, 1919 – Domnești, 1988), fondatorul spitalului din Domnești, Argeș, medicul care a îngrijit-o pe Elisabeta Rizea din Nucșoara; Emil Papahagi (Silistra, 1923 – Paris, 2009), profesor la Universitatea de Medicină din București, chirurg renumit. Din partea mamei sale, este nepotul academicianului Constantin Anastasatu (Corabia, 1917 – București, 1995), pneumoftiziolog de renume, rector al Universității de Medicină din București între 1972-1976.

Marian Papahagi s-a căsătorit în 1975 cu Lucia Papahagi (născută Mureșan), profesoară de limba franceză la Cluj-Napoca, și au avut împreună doi copii: Adrian, născut în 1976, doctor în filologie al Universității Sorbona (Paris IV), actualmente profesor de literatura engleză la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, și Irina, născută în 1977, licențiată în italienistică la Universitatea La Sapienza (Roma I).

Marian Papahagi a absolvit Liceul „Gheorghe Barițiu” din Cluj-Napoca în 1966 și a urmat studii de italienistică la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca (1966-1968). În scurta perioadă de dezgheț în care Ceaușescu, profitând de Primăvara de la Praga, a mimat deschiderea occidentală, a câștigat o bursă de studiu la Roma. Între 1968-1972 a studiat romanistica la Roma și a obținut licența (laurea, con lode) în italienistică, avându-l conducător științific pe renumitul profesor Aurelio Roncaglia. Teza de licență (465 pagini dactilografiate), cu titlul Aspetti blasfemi nella poesia romanza delle origini, a rămas inedită. În 1985 a obținut titlul de doctor în litere la Universitatea din București, cu o teză despre poezia italiană din secolul al XIII-lea, condusă de prof. dr. Alexandru Balaci.

După încheierea studiilor la Roma, Marian Papahagi a funcționat ca asistent universitar la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca (1973-1989), perioadă în care posturile universitare au fost blocate și nu a putut avansa în carieră. După Revoluția din decembrie 1989 a avansat rapid, pe baza numeroaselor studii și volume publicate anterior, devenind conferențiar în 1990 și profesor în 1992. În decursul carierei universitare (1973-1999) a ținut cursuri și seminarii de literatura italiană (Evul Mediu, Renaștere, Baroc, Decadentism, Epoca Modernă), de limbă italiană contemporană (sintaxă), de istoria limbii italiene și filologie romanică. A inițiat predarea limbii și literaturii italiene ca primă specializare în 1991, a fondat Departamentul de Limbi și Literaturi Romanice la Universitatea „Babeș-Bolyai”, și un prim curs de master. Începând din anul 1992, a fost unul dintre cei trei profesori universitari din România abilitați să conducă doctorate în limba și literatura italiană.

Încă din 22 decembrie 1989, în calitate de coautor al Declaraţiei pentru o nouă Universitate a Daciei superioare, a participat cu entuziasm la reforma universității clujene și a învățământului superior din România. A ocupat funcțiile de prorector al Universității „Babeș-Bolyai” (1990-1992) și secretar de stat pentru Învățământul Superior (1990-1991). În această din urmă capacitate a redactat primul proiect de lege a autonomiei universitare. A mai îndeplinit funcțiile de director al Departamentului de Limbi și Literaturi Romanice al Universității „Babeș-Bolyai” (1994-1999), membru al Consiliului Științific și al Senatului aceleași instituții, membru al Comisiei Naționale de Doctorate. Între decembrie 1997 și moartea sa prematură, în ianuarie 1999, a fost directorul Accademia di Romania la Roma și profesor invitat la Universitatea „La Sapienza” (1998).

Este unul dintre fondatorii revistei Echinox (în 1968) și a fost redactor-șef al acesteia între 1973-1983. În 1990, a fondat la Cluj-Napoca editura Echinox. A fost membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, președinte-fondator al filialei Cluj a Societății Internaționale „Dante Alighieri”, membru în comitetul științific al mai multor reviste științifice și literare (Echinox, Cluj-Napoca; Synthesis, București; Romania orientale, Roma; Critica del testo, Roma). A fondat, la Universitatea „Babeș-Bolyai”, Centrul de Analiza Textului și revista Studi italo-romeni, care astăzi nu mai există.

Marian Papahagi a susținut conferințe, comunicări științifice și cursuri la Cluj-Napoca, București, Constanța, Oradea, Iași, Universitatea „La Sapienza” și Accademia di Romania din Roma, Institutul de Studii Orientale din Napoli, Universitatea „Ca’ Foscari”, Fundația „Giorgio Cini” și Institutul Român de Cultură din Veneția, Universitatea din Potenza, Academia „Petrarca” din Arezzo, Academia de Științe din Torino, Universitatea din Trieste, Institutul Român din Paris, Universitatea din Avignon, Universitatea din Tours, Universitatea din Chambéry, Université Libre de Bruxelles, Colegiul Europei din Bruges, Institutul „Raoul Wallenberg” din Lund, Universitatea din Copenhaga, Universitatea din Aarhus, Universitatea din Viena, Universitatea din Cracovia etc.

A avut burse de studii la Lisabona (1969-1970), la Roma (1992-1993) și la Madrid (1995). La Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca a coordonat două proiecte de cercetare cu contract pe temele „Enciclopedia relațiilor culturale italiano-române” (ERCIR) și „Concordanțe în poezia română modernă realizate prin intermediul calculatorului” (CONCORD); din acest proiect au rezultat lucrările: Marian Papahagi, Sanda Cherata, Emma Tămâianu, Teodor Vușcan, Concordanța poeziilor lui B. Fundoianu (Cluj-Napoca, editura Echinox, 1999) și Concordanța poeziilor lui G. Bacovia (Cluj-Napoca, editura Echinox, 1999).

Activitatea sa literară și științifică debutează în 1968, în revista Amfiteatru (București). Continuă cu peste trei sute de studii, eseuri și recenzii despre literatura italiană (Guittone d’Arezzo, Guinizzelli, Dante, Petrarca, Gozzano, Montale, Ungaretti, Saba, Cardarelli etc.), despre literaturile romanice (română, spaniolă, portugheză, braziliană), despre raporturile culturale româno-italiene, despre limbile romanice (italiană, franceză, portugheză/braziliană, hispano-americană, catalană) în diverse reviste literare și științifice în România și în străinătate. A tradus masiv din poezia italiană (Pavese, Montale, Saba, Ungaretti, Cardarelli, Gatto), dar și din autori portughezi, brazilieni și spanioli.

A publicat volumele:

Exerciții de lectură, Cluj-Napoca, editura Dacia, 1976 (eseuri despre poezia italiană, română, portugheză și braziliană modernă); ed. a II-a, cuvânt înainte de Mircea Martin, referințe critice de Irina Petraș, Pitești/București, editura Paralela 45, 2003;

Eros și utopie, București, editura Cartea Românească, 1980 (eseuri asupra literaturii române); ed. a II-a, postfață de Ion Pop, Cluj-Napoca, editura Dacia, 1999;

Critica de atelier; București, editura Cartea Românească, 1983 (eseuri despre Saba, Montale, Ungaretti, Cardarelli, Gozzano și asupra impactului unor creatori străini în literatura română);

Intelectualitate și poezie: Studii despre lirica din Duecento, București, editura Cartea Românească, 1986 (studii despre Francisc din Assisi, Iacopone da Todi, Giacomo da Lentino, Guittone d’Arezzo, Guido Guinizzelli, Guido Cavalcanti, Dante, Cecco Angiolieri etc.);

Cumpănă și semn, București, editura Cartea Românească, 1991 (eseuri despre literatura română);

Fața și reversul, Iași, editura Institutul European, 1993 (eseuri despre critica literară română);

Interpretări pe teme date, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995 (eseuri despre literatura modernă).

A coordonat, împreună cu Mircea Zaciu și Aurel Sasu: Dicționarul Scriitorilor Români, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978; Dicționarul Scriitorilor Români, vol. I (A-C) și II (D-L), București, Editura Fundației Culturale Române, 1995, 1998, vol. III (M-P), vol. IV (S-Z), București, editura Albatros, 2001, 2002; Dicționarul Esențial al Scriitorilor Români, București, editura Albatros, 2000.

A colaborat la volume colective (în Statele Unite, Italia, Portugalia, România), la Enciclopedia virgiliana și la Enciclopedia oraziana (Institutul Enciclopedic Treccani, Roma). A tradus în limba română următoarele volume:

Luigi Pareyson, Estetică și Teoria formativității, București, editura Univers, 1978 (traducere din italiană, studiu introductiv);

André Helbo, Michel Butor, Cluj-Napoca, editura Dacia, 1978 (traducere din franceză);

Murilo Mendes, Metamorfozele, București, editura Univers, 1986 (traducere din portugheză, postfață);

Luciana Stegagno Picchio, Literatura braziliană, București, editura Univers, 1986 (traducere din italiană);

Eugenio Montale, Poezii, Cluj-Napoca, editura Dacia, 1988 (traducere din italiană, note bibliografice, cronologie a operei, prefață, antologie a criticii); ed. a II-a, Cluj-Napoca, editura Dacia, 1999;

Rosa Del Conte, Eminescu sau despre absolut, Cluj-Napoca, editura Dacia, 1990 (traducere din italiană, prefață); reed. București, editura Humanitas, 2016;

Guido Morselli, Divertisment 1889, Cluj-Napoca, editura Echinox, 1992 (traducere din italiană);

Roland Barthes, Plăcerea textului, Cluj-Napoca, editura Echinox, 1994 (traducere din franceză).

Marian Papahagi a primit numeroase premii și distincții: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut (pentru Exerciții de lectură, 1977); Premiul „George Călinescu” al criticii (pentru Eros și Utopie, 1980); Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj-Napoca (pentru Critica de atelier, 1984); Premiul Internațional „Eugenio Montale” (pentru traducerea în românește a lui Eugenio Montale, 1989); Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române (pentru Cumpănă și semn, 1993); Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică (pentru Fața și reversul, 1994); premiul Salonului Național al Cărții la Cluj-Napoca, Premiul Municipiului Oradea la Salonul Național de Carte Oradea, Premiul Revistei Flacăra, Premiul de Excelență la Bacău și Premiul „Opera Magna” al Uniunii Scriitorilor (toate pentru Dicționarul Scriitorilor Români, vol. I (A-C), 1995); Premiul Internațional „Diego Valeri-Città di Monselice” pentru traduceri din limba italiană (1997). În 1995, a fost decorat de Republica Franceză cu ordinul „Palmes académiques”, în grad de ofițer.

Memoria lui Marian Papahagi este perpetuată și prin cărțile publicate postum:

Rațiuni de a fi, ed. Adrian Papahagi, București, editura Atlas, 1999 (interviuri și scrieri din anii 1990-1999);

Dante Alighieri, Divina comedie: Infernul, trad. Marian Papahagi, ed. Mira Mocan, pref. Irina Papahagi, București, editura Humanitas, 2012; reed. 2019;

O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj: Corespondență Mircea Zaciu-Marian Papahagi, ed. Lucia Papahagi, pref. Ion Vartic, București, editura Muzeul Literaturii Române, 2012;

La Echinox, în atelier: Corespondență Marian Papahagi-Ion Pop, 1969-1981, ed. Lucia Papahagi, pref. Ion Pop, București, editura Muzeul Literaturii Române, 2015.

Acestora li se adaugă acum volumul de față.

Revista Apostrof i-a dedicat un dosar („Diminețile la Roma au o prospețime de nebănuit”: Dosar Marian Papahagi, Cluj-Napoca, revista Apostrof, 1999. Colegii italieniști l-au omagiat în actele unei conferințe: Il piacere della ricerca: Atti delle Giornate di studio in onore di Marian Papahagi. Roma, 28-29 gennaio 2000 (Roma, Bagatto Libri, 2001).

Biblioteca de italienistică pe care a fondat-o la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, precum și o sală a Institutului Român din Veneția îi poartă azi numele. Efigia sa în bronz, sculptată de Eugen Gocan, a fost montată în Parcul memoriei universitare la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și la intrarea în biblioteca Școlii Române din Roma (Accademia di Romania). Ambasada Italiei în România și Institutul Italian de Cultură acordă o dată la doi ani italieniștilor merituoși „Premiul Marian Papahagi”.

Ion Vartic, născut în 4 octombrie 1944, la Sibiu, eseist, istoric și critic literar, teatrolog. Fiul Victoriei (născută Timariu) și al lui Petru Vartic. Licențiat al Facultății de Filologie, Universitatea „Babeș-Bolyai” (1967), și doctor în filologie cu teza „Ibsen și teatrul modern” (1988), Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca. A fost redactor-șef adjunct al revistei Echinox între 1972-1983.

Este, împreună cu Marian Papahagi și Mircea Ghițulescu, unul dintre fondatorii Catedrei de Teatru din cadrul Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” (catedră care a devenit, ulterior, actuala Facultate de Teatru și Film), în perioada 1992-2000 fiind șeful acesteia. Între 1991-2020 a fost profesor doctor la Facultatea de Teatru și Film și la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca. Mai înainte, în perioada 1975-1990, a fost lector la Catedra de Literatură Comparată de la Facultatea de Filologie, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca; între anii 1973-1975, lector de Limba și Literatura Română la Departamentul de Romanistică, Universitatea din Leipzig, Germania; iar între 1967-1973, asistent la Catedra de Literatură Comparată, Facultatea de Filologie, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca. Profesor universitar din 1991.

A fost subsecretar de stat la Ministerul Culturii între 1990-1992. A fost director general al Teatrului Național din Cluj din 2000 până în 2011.

Lucrări publicate: Spectacol interior, Cluj-Napoca, editura Dacia, 1977; Radu Stanca. Poezie și teatru, București, editura Albatros, 1978; Modelul și oglinda, București, editura Cartea Românească, 1982; Ibsen și „teatrul invizibil”. Preludii la o teorie a dramei, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995; Cioran naiv și sentimental, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2000; ediția a II-a revăzută și adăugită, 2002; ediția a III-a revăzută și adăugită, editura Polirom, 2011; Clanul Caragiale, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2002; Bulgakov și secretul lui Koroviev. Interpretare figurală la „Maestrul și Margareta”, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2004; ediția a II-a revăzută și adăugită, editura Polirom-Biblioteca Apostrof, 2006; Cioran ingenuo y sentimental, traducere de Javier Marina, Zaragosa, Mira Editores, 2009; Cioran ingenuo e sentimentale, traducere de Marisa Salzillo, a cura di Mattia Luigi Pozzi, Postfazione di Giovanni Rotiroti, Milano, Criterion Editrice, 2020.

A colaborat cu studii la numeroase volume colective, în țară și străinătate. A îngrijit și prefațat/postfațat numeroase ediții din opere ale scriitorilor Vasile Pârvan, Emanoil Bucuța, Dominic Stanca, Alexandru Sever, Adolfo Bioy Casares, Mateiu Caragiale, I. Negoițescu, N. Steinhardt, Emil Cioran, Mihail Bulgakov, Ion D. Sîrbu, Alexandru Vona, Antonin Artaud, Camil Petrescu, Ramiro de Maeztu, Petru Dumitriu, Vlad Mugur, Lev Tolstoi, Mircea Zaciu & Marian Papahagi. Printre edițiile realizate, îngrijite și prefațate, trebuie menționate ediția anastatică (1992) și ediția integrală a Momentelor lui Caragiale (1988, 1997, 2002, 2013), cu studiul introductiv „I.L. Caragiale și schițele sale exemplare”, și ediția Radu Stanca, Opere. Scrisori către Doti, editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2016. La fel, dintre colaborările externe, merită o mențiune separată aceea la Album Adolfo Bioy Casares, Madrid, Ministerio de Cultura, 1991 și aceea la Cahier Cioran, Paris, Editions de L’Herne, 2009.

A colaborat cu 4 articole la Scriitori români. Mic dicționar, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978; 28 de articole în Dicționarul scriitorilor români, I-IV, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995-2002; 20 de articole în Dicționarul esențial al scriitorilor români, București, editura Albatros, 2000; 18 articole în Dicționar analitic de opere literare românești, I-IV, Cluj-Napoca, editura Casa Cărții de Știință; 28 de articole în Dicționarul biografic al literaturii române, I-II, Pitești, editura Paralela 45, 2004; 18 articole în Dicționar analitic de opere literare românești, I-II, ediție definitivă, Cluj-Napoca, editura Casa Cărții de Știință, 2007.

Este membru al următoarelor asociații profesionale: Uniunea Scriitorilor din România; Secția Română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru; gruparea literară „Echinox”; membru fondator al Fundației Culturale Apostrof (1993-2018) și al Societății Culturale Româno-Italiene „Dante Alighieri”.

 A obținut următoarele premii: Premiul Uniunii Scriitorilor (1978), Premiul de critică „G. Călinescu” (1982), Mențiunea de onoare a Premiului „Cervantes”, Spania, acordat lui Adolfo Bioy Casares (1991), Premiul Secției Române a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (1995), Premiul de critică al Salonului Național al Cărții (1995), Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor (2000), Premiul pentru eseu al Asociației Scriitorilor din Cluj (2002), Premiul pentru eseu al Asociației Scriitorilor din Cluj (2004), Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” al revistei Euphorion (2010), Premiul pentru critică „Tudor Vianu” al Muzeului Național al Literaturii Române (2014), Premiul „I. Negoițescu” al revistei Apostrof (2017). Titlul de profesor emerit, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca. A fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de „Ofițer”, acordat de Președinția României, 2004, Ordinul „Meritul Cultural” în grad de „Comandor” în 2010, Medalia aniversară acordată de Uniunea Scriitorilor din România, cu prilejul Centenarului instituției (2008).

Profiluri critice în: I. Negoițescu, Scriitori contemporani, 1994; Laurențiu Ulici, Literatura română contemporană, I – Promoția ’70, 1995; Dicționarul esențial al scriitorilor români, 2000; Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism, 2000; Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Critica. Eseul, III, 2001; Dicționarul scriitorilor români, vol. IV, 2002; Dicționarul biografic al literaturii române, II, 2006; Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008, ediția a II-a, 2019; Academia Română, Dicționarul literaturii române, II, 2012; Echinox 50, 2018.