Pe copertă: Laura Poantă, Adolescență, 1988 (cărbune pe carton, 10x18cm)

Câteva momente mai târziu, auzi dangătul clopotului din turla bisericii, își făcu cruce și, fără să vrea, își aduse aminte de Porunci, dintre care una începu să‑i bântuie sufletul: „Să nu râvnești la casa aproapelui tău, să nu râvnești la femeia aproapelui tău, nici la ogorul lui, nici la slujnica lui, nici la boul său”. Zâmbi cu amărăciune și‑și zise: „Dar ce bou și ce slujnică are Rusalin, ce casă, decât o cocioabă, iar eu am un conac, are două capre pe care le duce la păscut de ață să nu dea iama în ierburile oamenilor… Apoi, Rusalina…?! De ce să fie ea femeia unui calic, a unui netrebnic?! Și, dacă e să judeci cu adevăr, Rusalina nici nu e pe de‑a‑ntregul femeie, ci e un fel de arătare care mi‑a ieșit întâmplător în cale. Și‑atunci, întâmplarea să fie vinovată pentru tot ce va fi de acum înainte, doar ea, întâmplarea”. (Cornel Nistea)

* * *

CORNEL NISTEA s-a născut la 6 august 1939 în satul Valea Largă, comuna Sălciua/Alba, într-o familie de țărani mijlocași cu șase copii. Emoțional, copilăria îi va fi puternic marcată mai întâi de drama ultimilor ani de război, de agresivitatea cu care s-a instaurat dictatura comunistă, impunerea cotelor, seceta din anii 1946/47 și eșecul școlar din clasa întâi din cauza relelor tratamente ale învățătorului. Adolescentul rebel va eșua repetat la liceul din Baia de Arieș, după care urmează o școală silvică în Câmpeni, la absolvirea căreia este repartizat să muncească la Ocolul Silvic din Aiud, unde va urma cursurile liceului seral. Cum locuiește între gară și pușcărie, este impresionat de convoaiele de deținuți politici duși cu lanțuri la mâini și la picioare spre celebra închisoare de aici, dar și de zgomotul căruțelor ce duc noaptea deținuții decedați sau uciși în cimitirul fără cruci. În anul 1960, participă la un concurs național de literatură la care ia locul doi pe țară, moment care îl face să se decidă să urmeze Filologia. Astfel, între anii 1962 și 1967 frecventează cursurile Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. După stagiul militar va fi patru ani inspector la Comitetul de Cultură și Artă al județului Alba. Eliminat din sistem, reintră în învățământ, face o navetă grea, dar citește mult, scrie literatură și începe să publice în revistele literare. Locuiește la Alba Iulia.
Debutează târziu, în 1979, simultan, în revistele Vatra și Luceafărul, ca în anul 1984 să-i apară la Editura Cartea Românească primul volum de proză scurtă, Focuri în septembrie, drastic subțiat de cenzura comunistă pe motiv că ar scrie o „literatură dușmănoasă”. Cum i se atrage atenția să aibă grijă ce scrie, trăiește cu teama că este urmărit de Securitate, ceea ce îl inhibă și timp de câțiva ani nu va mai scrie și publica nimic.
După decembrie 1989, odată cu apariția revistei Discobolul, la care este redactor, se resuscitează, scrie peste 300 de articole de presă și retipărește volumul de debut cu prozele eliminate de cenzură sub titlul Papagalii mei adorați. În anii următori publică romanele Inocența șarpelui (2000), Ritualul bestiei (2008) și Întâlnirile mele cu Orlando (2012). Tipărește mai multe volume de proză scurtă între care: Ultimul în eden (2014), Vânzătorul de apă colorată (2015), Ieri a fost duminică (2016), Iar nimic în cutia poștală. Schițe, nuvele, povestiri (2019) – volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România. Mai semnează un volum de publicistică literară, Caseta cu paradoxuri (2010), iar în anul 2013 tipărește 450 de pagini de Jurnal. 1977-1984.