Facebook










· mai multe evenimente
Facebook

Școala ardeleană de poezie

Cetăţile de scăpare (eBook)
Cetăţile de scăpare (eBook)

Etichete:




Autor(i):




  • An apariție: 2020
  • ISBN/ISSN: 978-606-797-582-6
  • Format: 13x20cm
  • Pagini: 60

Preț: 15.00 Lei

Adaugă în coș:         
       

Prefaţă de Paul Aretzu

Pe copertă: Muntele Athos, vedere dinspre miazăzi. Frescă pe biserica Mănăstirii Polovragi

 

Autobiografismul ca energie poetică nu s-a stins odată cu creațiile lirice ale promoției nouăzeci, iar asta dovedește că poezia este mereu dispusă la acumulări din domeniul prozei și dramaturgiei. E o mare poftă de poveste și confesiune, directă, nu obligatoriu sublimată – sau sublimată numai atâta cât cred autorii că le e de folos pentru a-și încropi propriile viziuni. În această carte, cele mai multe dintre poeziile „sub acoperire”, deghizate în straiele narativității, gravitează în jurul figurii tatălui, cel cât se poate de real, dar și cel de deasupra lumii, sau timpul însuși: „Seara când se întorcea de la fabrică/ tata își tăia bătăturile palmelor cu briciul/ le așeza tacticos pe un colț de ziar/ literele de plumb se imprimau pe carnea moartă/ [...] / apoi le scutura în soba de tuci/ [...] / ce vezi tată în întuneric/ arunca mucul țigării în curte/ – un mic meteorit aterizând în iarbă,/ am vrut să ochesc o stea// mi se părea că nu e tata ci meșterul timp/ își privea palmele batjocorite de brici/ bătăturile vor crește din nou/ și bătăturile inimii vor crește/ și bătăturile gândului la fel/ viața va fi acoperită de carne moartă/ până când meșterul timp/ își va târî mantia peste vatră/ dar știu că Tu îl vei demonta într-o zi/ îi vei unge fiecare bucată cu vaselină/ îl vei închide în cufărul uitării/ și oasele tatei vor lumina în pământ/ va crește carne nouă pe ele/ prin ochiul de geam va străluci sărbătoarea/ palmele lui moi îmi vor mângâia fața din nou.”
În esența ei, poezia lui Ioan Barb din prezentul volum este una religioasă, îmbrăcată în haine profane. Toate celelalte obsesii și viziuni gravitează în jurul acestei „cetăți de scăpare”, ale cărei ziduri erup din inimă, nu fără „amarul tristeții din pricina căruia ai închis cerurile”.
Când deschideți această carte, nu intrați ca pe stadion: poezia se roagă. (Ioan Es. Pop)

* * *

Descoperirea poeziei a reprezentat pentru Ioan Barb, după cum aflăm din propriile-i mărturisiri, un fel de drum al Damascului, schimbându-i, la un moment dat, sensul vieții. Boemul risipitor, confuz s-a transformat esențial într-un credincios al artei literare. A și publicat, după 2010, un număr considerabil de volume, configurându-și amprenta stilistică și confirmând reala sa ascensiune valorică. Concomitent, este și un publicist redutabil.
Aparent narativă, lirica sa se concentrează în nuclee metafizice puternice, între care se dezvoltă, ca un interstițiu, ca un background, factualitatea cotidiană. Asocierea celor două aspecte concurente, disimulate, cel poetic și cel ziaristic (de fapt, un chip de revelare a sacrului în profan), reprezintă chiar metoda autorului: „mi se părea că nu e tata ci meșterul timp/ își privea palmele batjocurite de brici/ bătăturile vor crește din nou/ și bătăturile inimii vor crește/ și bătăturile gândului la fel/ viața va fi acoperită de carne moartă/ până când meșterul timp/ își va târî mantia peste vatră/ dar știu că Tu îl vei demonta într-o zi/ îi vei unge fiecare bucată cu vaselină/ îl vei închide în cufărul uitării/ și oasele tatei vor lumina în pământ/ va crește carne nouă pe ele/ prin ochiul de geam va străluci sărbătoarea/ palmele lui moi îmi vor mângâia fața din nou” (Așteptarea). I se atribuie, astfel, realității domestice un halou, o iluminare, o trezire.
Cetățile de scăpare, titlul (biblic) al noului volum, semnifică, în Vechiul Testament, în Numerii și în Deuteronom, dreptul la judecată acordat celor care săvârșeau o faptă gravă (omor), fără intenție. Extrapolând, poezia poate fi o astfel de cetate de scăpare de la uitare (de la moarte): a copilăriei, a amintirilor, a celor dragi, a inocenței, a iubirii, a trăirii afective. Prin analogii, faptele obștești, familiare își au tâlcul în pilde creștine, precum apa morii din sat, temporară, în apa vie pe care o oferă Iisus femeii samarinene, la fântâna lui Iacov. Ioan Barb ridică în transcendent faptul banal, firavul omenesc. Pentru copilul, evocat cu tandrețe, hotarul între realitatea aceasta și realitatea cealaltă este permeabil, prilej de nesfârșite înnoiri, de judecăți morale și de sfinte (re)nașteri: „m-am crăcănat astă vară pe pietre/ și am coborât să scot ciutura cu lanțul rupt/ atunci am simțit liniștea Ta răcorindu-mi măruntaiele/ deasupra arșița lumii îmi ardea creștetul/ să nu cazi ai grijă că pietrele sunt alunecoase/ stai liniștit tată gândurile omului/ sunt și mai alunecoase/ să nu cad în hăul din mine să nu cad// dar Tu îmi potrivești pașii pe pietre cu mâna Ta/ îmi arăți că sunt pline de mușchi/ să am grijă când mă scol și când mă culc/ să îmi îmbăiez mintea în ciutura cuvintelor/ fântâna nașterii va aburi din nou/ și mă va încinge aura Ta/ de jur împrejur” (Fântâna).
Convorbirile poetului, confesiunile sale au doi interlocutori îngemănați, rezidenți în propria-i conștiință: tatăl terestru, muncitor, marcat de oboseală, adâncit în gânduri, emanând totuși siguranță, comprehensiune, și mirobolantul Tată ceresc, aducând bucurie și sens existenței. Primului i se adresează cu afecțiune filială, celui de-al doilea, cu deplină confiență psalmică. Stilul este lipsit de convenționalitate, divinul regăsindu-se în firesc și în simplitate, în care ard mocnit simboluri. Biblia este mutată în destinul oamenilor. Avem, așadar, spiritul, nu litera. Pe Ilie Tesviteanul îl recunoaștem în vecinul Ion: „stătea îngenuncheat pe frunzele de trifoi păsăresc/ cu ochii ridicați spre cer/ suspinând după roua dimineții/ roua istovirii/ prefigurând lămpașe pe frunze/ izvorând în stropi de sudoare pe fruntea sa/ striga la Dumnezeu implorând să răstoarne ciutura norilor/ peste pământ/ […]/ rugăciunea vecinului Ion cobora peste garduri/ se muia curgea în pământ/ răcorea rădăcinile ierbii/ mă făcea să înțeleg/ că Tu te întorci cu spatele la pământ/ să nu Te vedem cum plângi de mila noastră” (Lângă pârâul Cherit). Avem în acest expresiv poem o esențializare, ca o icoană, a rugăciunii. În alt text, Inima arsă, autorul își asumă, cu smerenie, cazul lui Iuda Iscarioteanul, și pe cel al lui Toma Didymos, adică ipostaza trădării și pe cea a îndoielii: „iar Tu intrai pe neașteptate prin zid/ Te opreai în dreptul fiecăruia/ și îi povesteai gândurile în ascuns/ ca să nu știe cel din dreapta și cel din stânga// de atunci mă auzeam în fiecare noapte întrebând în somn/ oare eu sunt cel care Te voi trăda Doamne/ dar Tu mi-ai luat cu sfială degetul/ și mi l-ai pus pe rana din coastele Tale/ Te-ai uitat la mine duios Te-ai strecurat prin peretele gândului așa cum ai venit”. Neliniștea din Psaltire, privitoare la tăria și statornicia credinței, există și aici, lipsită însă de hieratismul sau de fervoarea din Scriptură, exprimată personal, mai mult interogativ, implicând condiția morală. Iar lecțiile de conduită, de filosofie practică le ține tatăl pământean, atunci când se bărbierește în mijlocul curții: „așezat pe un scăunel tata își etala/ sculele de bărbierit în fața șurii/ în fiecare sâmbătă/ își ascuțea briciul/ îi proba tăișul pe un fir de păr sur/ pe care-l smulgea tacticos de la tâmplă/ tot așa de mică este orice stăpânire/ în ochii lui Dumnezeu/ spunea el urmărind o furnică ce escalada săpunul de ras” (Străluminări), „Cel mai bogat om e cel ce nu are nevoie de nimic/ spunea tata și își privea mulțumit palmele bătătorite/ ca lopețile cu care arunca/ brichete de cărbuni în cazanul cu aburi la fabrică/ […]/ dar tot ce ducem cu noi în cer/ e doar trudă și durere” (Dragostea mă sapă în palmele Tale).
Cunoscător al Bibliei, Ioan Barb a transferat în poezie metoda anagogiei, desprinzând din întâmplări și cuvinte obișnuite semnificații spiritualizate, mistice, producând astfel revelații estetice și de sens. El cultivă o originalitate rafinată, plină de afectuozitate și, totodată, de exteriorizare în esențe (separare de sine). Cu siguranță, este unul dintre poeții proeminenți de azi. (Paul Aretzu)

* * *

Nimic nu e mai miraculos decât cuvântul care îmbracă în veșminte de sărbătoare gândul. În spatele fiecărui cuvânt e o poartă. Dacă o vei deschide, în fața ta se va înălța o cetate cu turnurile umbrite de eternitate. Aici poți să rămâi și nu ți se va cere nimic. Nu te va întreba nimeni cine ești și de unde ai venit! Și nimeni nu va afla că ai găzduit în acest loc. Noaptea, cuvintele tale coboară din turn și îți dau binețe. Și nimeni nu îți cere socoteală pentru ce ai venit și ce cauți în locul acesta sfânt, în care te așteaptă poemele pe care nu le-ai scris încă. Să le botezi cu numele tău, să le aduci la viață... (Ioan Barb)

* * *

IOAN BARB s-a născut la data de 5 noiembrie 1960 în orașul Călan, jud. Hunedoara. Este licențiat în științe juridice, profesând avocatura în cadrul Baroului Hunedoara. În prezent este director fondator al revistei de literatură și artă Algoritm literar, revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, în Călan, jud. Hunedoara. A debutat cu patru poeme în antologia Sub arcuri de lumini, apărută la Deva în anul 1979, ediţie îngrijită și coordonată de Silviu Guga și prefațată de Radu Ciobanu. A colaborat cu poezie și proză la (selectiv) revistele România literară, Vatra, Luceafărul de dimineață, Transilvania, Viața românească, Familia, Euphorion, Convorbiri literare, Arca, Discobolul, Apostrof, Mișcarea literară, Poesia, Feedback, Zona literară, Algoritm literar, Litere, Argeș, Actualitatea literară, Literatura de azi, Cafeneaua literară etc. Despre poezia sa au scris de-a lungul vremii: Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Alex. Ștefănescu, Paul Aretzu, Gabriela Gheorghișor, Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Felix Nicolau, Adrian Alui Gheorghe, Rita Chirian, Mircea Moț, Nicu Sava, Adrian Lesenciuc, Ana Dobre, Mioara Bahna, Silviu Guga, Ioan Radu Văcărescu, Aura Dogaru, Eugenia Țarălungă, Ladislau Daradici, Daniel Lăcătuș, Eugen Evu, Valeriu Georgioni, Lucian Gruia și alții. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, din anul 2011. De-a lungul vremii, Ioan Barb a publicat următoarele cărți: Tăcerea ca o flacără, poeme, Ed. Călăuza, Deva, 1998, debut editorial; Picătura de infinit, poeme, ed. ATU Sibiu, 2010; Sub via ființei plâng strugurii, poeme, Ed. ATU, Sibiu, 2010; Babilon, poeme, Ed. Brumar, Timișoara, 2011; Sabatul interior, poeme, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011; Meditând închis în ochiul ciclopului, poeme, Ed. Brumar, Timișoara, 2012; Ostatec în cer, antologie de poezie, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2012; Orașul scufundat, proză, Ed. Cenaclul de la Păltiniș, Sibiu, 2013; Dumnezeul din paharul cu votcă, proză, Ed. Tritonic, București, 2016; Oraşul alb, poeme, Ed. Paralela 45, Pitești, 2016; Imnul frumoasei Olivetti, Ed. Cartea Românească, București, 2018. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu pentru poezie, în anii 2011, 2016, 2018 și premiul I pe echipe, echipa Filila Sibiu/Filiala Argeș a Uniunii Scriitorilor din România la Turnirul de Poezie – Tomis, 2016 și Colibița/Bistrița, 2017. A fost nominalizat din partea Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, la marele premiu al festivalului FestLit
Cluj-Napoca, 2017, pentru volumul de poezie Oraşul alb, Ed. Paralela 45, Pitești, 2016 și pentru volumul Imnul frumoasei Olivetti, Ed. Cartea Românescă, București, 2019.

Comentarii: 0