Ediție îngrijită de Ioan Milea

Carte de Colecție (copertă cartonată)

Omagiu editorial In memoriam Andrei Gazsi
(1 octombrie 1950 – 13 iunie 2024)

Despre autor:

Născut în 1 octombrie 1950 la Bucerdea Grânoasă, lângă Blaj, Andrei Gazsi a făcut studii de inginerie, fiind licențiat al Facultății de Mecanică a Universității Tehnice din Cluj-Napoca (1984). A debutat cu poezie în revista Tribuna din Cluj, la începutul anilor ’80. A mai colaborat la publicații literare precum: Familia, Steaua, Caiete Silvane, Nord Literar. Este autorul volumelor de versuri: Libertatea ca semn de carte (2014), Cu alte cuvinte (2017), Câte o carte poștală pe lună (2019), ultima apărută și în versiune maghiară (Havonta egy levelezőlap, traducere de Demény Péter, 2019), Liziera (2020), Bunul meu Marți (2021), Acordeonul de nisip (2023). S-a stins din viață în 13 iunie 2024, la Cluj-Napoca.

Fantast și lucid, capabil de amețitoare salturi în lumea reîntregită a trăirii, visării și gândului, Andrei Gazsi o scrutează aici, în aceste fremătătoare poeme în proză, cu nesaț, cu nesațul unui aprig sentiment al urgenței. Iar ele, poemele, purtate ca de un viscol ultim, închipuie încă o dată, dar altfel decât în celelalte cărți ale sale, anatomia acelei lumini fără de care existența ar rămâne orfană. O lumină care e și aceea a cuvântului ce nu își uită rădăcina, tăcerea, și, neuitând-o, se apropie de deplinătatea lui. (IOAN MILEA)

ANDREI GAZSI, Axa luminii: „Nu mă plâng, nu blestem, nu strig. De data aceasta călătoresc clandestin în sala motoarelor din cala pământului. Diavolul, chipeșul mecanic, unge lagărele de bronz, pistoanele proptite în margini de ape. Pământul duduie. Alunecăm, așadar, prin palatul de sticlă spre nicăieri, unde ne așteaptă transbordarea.

Pe marginea mai subțire a firului de păr al ceasornicului trece axa luminii, luminând portul-mamă din depărtare. Nava-pământ, în care călătoream clandestin, cum îți spuneam, transporta limpezi izvoare, pietre diamantine, insecte fioroase, săracul și bogatul. Fii marginea mai subțire a firului de iarbă, îți scriam pe manșeta valurilor, luminează-mi gândurile și vei fi chiar tu axa luminii!

Nu mai am pe nimeni, nici mamă, nici tată nu mai am, chiar și zeul meu de companie m-a părăsit. Nu te văd, doar te zăresc pe subțirimea unui alt cer. Sunt nevoit să-mi vând tinerețea, iubito, îngerului chipeș. Am să ucid dacă-mi va cere, mi-e totuna, cu inima aceasta curată, târguită de tine, pe care cresc, iată, ierburi înalte, înalte, creștine.”

Nota ediției:

Anatomia luminii, această primă carte postumă a lui Andrei Gazsi, are, în mare parte, un destin asemănător cu al celei anterioare, Acordeonul de nisip, apărută în anul 2023. Ambele au fost scrise, succesiv, dar cu aceeași fervoare, în cei doi ani de suferință ai poetului, răpus, în vara lui 2024, de o boală nemiloasă. Spre deosebire de Acordeonul de nisip, de a cărei apariție s-a ocupat personal și a apucat să se bucure, cartea de față iese în lume în absența autorului. Timpul, cum se spune, nu a mai avut răbdare. Ceea ce nu înseamnă că Anatomia luminii e o carte neterminată, rămasă în manuscris. Nu. Din fericire, în momentul când boala nu i-a mai îngăduit să intervină asupra ei, aceasta era deja încheiată. Mai mult: chiar dacă nu a mai reușit să facă el însuși o ultimă revizie, a ajuns să vadă cartea în forma ei aproape definitivă și să-și exprime acordul. Singura intervenție ulterioară, ce merge însă și ea în sensul celor dorite de poet, a fost aceea de a lăsa deoparte poemele ce alcătuiau, inițial, primul ciclu, intitulat Anatomia luminii I. În intenția de a sublinia o anumită continuitate, acesta relua câteva dintre poemele ultimului ciclu din Acordeonul de nisip. Ele pot fi citite acolo, iar continuitatea (dar și reînnoirea, prin descoperirea și explorarea de către poet a acestui tip aparte de poem în proză) rămâne să fie sugerată de ciclul omonim din această carte, care îi dă și titlul. Prin urmare, ținând seama de toate aceste precizări, credem că ea poate fi publicată ca și cum ar fi o scriere antumă, ca și cum ar fi însoțită încă de autorul ei. Ca și cum absența însăși s-ar transfigura. (IOAN MILEA)