Facebook










· mai multe evenimente
Facebook

Şcoala ardeleană de critică şi istorie literară

Ore, zile, ani de prietenie. Corespondenţă Ion Pop - Mircea Zaciu (1964-2000)
Ore, zile, ani de prietenie. Corespondenţă Ion Pop - Mircea Zaciu (1964-2000)

Etichete:





Ediție îngrijită de:




  • An apariție: 2020
  • ISBN/ISSN: 978-606-797-532-1
  • Format: 16x23cm
  • Pagini: 544

Preț: 70.00 Lei

Adaugă în coș:         
       

Ediţie îngrijită, cuvânt-înainte şi note de Ion Pop

Proiect editorial apărut sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti

Pe copertă: Facsimile din corespondenţa Ion Pop – Mircea Zaciu

 

Când se împlineau, în 2018, nouăzeci de ani de la naşterea profesorului Mircea Zaciu – şi trecuseră, din nefericire, aproape două decenii de la neaşteptata sa stingere – m-am gândit că un omagiu potrivit luminoasei sale memorii ar putea fi publicarea corespondenţei schimbate între noi în perioada 1964-2000, adică din momentul în care îmi începeam cariera universitară până la plecarea Dincolo a marelui meu mentor şi prieten. Fiindcă, recitind multele epistole adunate în timp, mi-am dat seama că ele ar putea contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea portretului său intelectual şi uman, putînd depune o mărturie, fie şi parţial, despre o epocă sau, mai exact, despre două epoci trăite în dialog în spaţiul naţional comun, dar mai ales – într-o expresivă simetrie – în Germania şi Franţa de dinainte şi de după căderea comunismului.
Şi vârsta, şi experienţa culturală făceau diferenţa între cei doi corespondenţi –, unul într-o îndreptăţită postură de maestru, celălalt, de discipol şi ucenic –, însă deschişi, ambii, unei comunicări tot mai libere şi sincere, întemeiate pe un fond afectiv înrudit şi pe principii etice comune în esenţă, care au permis depăşirea, sub semnul prieteniei fără de vârstă, a multor convenţii rigid academice. Primul s-a arătat dispus de la început să asculte şi să profite de „lecţiile” Profesorului în care avea deplină încredere şi căruia îi datora enorm, începând cu ultimii ani de studiu la Filologia clujeană, apoi după reţinerea, la propunerea acestuia, ca preparator la Catedra de Literatură română în toamna anului 1964. Pentru el, Mircea Zaciu a fost un adevărat model şi a rămas aşa până în anii târzii, când formula „prieteniei exigente”, în care a crezut mereu, i-a dat suficient curaj pentru a cuteza şi câte o „replică”, a propune nuanţări şi corecturi de atitudine în schimbul de păreri şi de idei de pe parcurs, cu gândul că o autentică prietenie nu trebuie să fie afectată de convenienţe conjuncturale. Al doilea era desigur mai în măsură să împărtăşească judecăţi şi concluzii de la înălţimea unei alte experienţe de viaţă, mărturisindu-se chiar pasionat de spectacolul lumii din jur, în binele şi în răul ei, înzestrat cu un simţ rar al observaţiei mediilor şi psihologiilor, dar şi cu o experienţă de lectură şi de reflecţie mult mai bogate decât ale „învăţăcelului”. […]
Orele, zilele, anii acestei prietenii pe care am promis să nu o trădez niciodată meritau o asemenea limpezire. Din marea cutie poştală şi în care s-au adunat şi din care s-au pierdut puţine mesaje (am lăsat deoparte, voluntar, doar rândurile trimise ocazional, oarecum convenţionale, rămase pe ilustrate expediate din diversele locuri vizitate) le retrimit acum spre alţi destinatari, cu speranţa că vor găsi în ele măcar câteva urme de viaţă adevărată. (Ion Pop)

* * *

Ion Pop către Mircea Zaciu

          Cluj, 26.VI.1968
Dragă Prietene,
De ce n‑aş spune‑o, scriu rândurile astea cu un oarecare sentiment de inferioritate. Melancolicul meu noroc, al meu şi al altora, e de a nu fi suferit încă şocul care să ne dizloce puţin bunele şi blândele moduri de a fi, inofensiva pace de apă stătută. Am şi momente când sunt în stare să‑mi scuz cuminţenia de care mă tot plâng, gândindu‑mă că e şi a altora, mai bravi, ce au poate impresia, ba chiar convingerea, că cutremură universul. M‑am speriat citind, la începutul Antimemoriilor (în trecere şi pe la mine, de la Al.C.[1]) o frântură de frază în care Malraux vorbeşte despre „viaţa mea însângerată şi vană”. Un om ca el putea nota totuşi, ceva mai jos, că „c’est le temps où mes contemporains commencent à raconter leurs petites histoires”[2]! Dar eu, şi altul, şi alţii – ce drepturi avem la astfel de cugetări?
Mă îngrijorează un fapt mult mai aproape de dimensiunile mele: trecerea printr‑un lan de grâu care a început să îngălbenească e acum un eveniment din ce în ce mai rar, ca să nu mai vorbesc de atâtea drumuri ce‑ar trebui făcute pentru a putea trăi cum se cuvine. Şi munţii pe care i‑am văzut atât de puţin, şi amintirea unei zăpezi neelveţiene – dar ce zăpadă, sub un soare ce‑ţi topea privirile – cu iarba alături, de un verde adânc şi hotărât. Sunt lucruri ce se mai pot îndrepta – altele, niciodată. Pentru vara asta sunt gata să‑mi fac tot felul de planuri, numai de‑aş şti sigur dacă plec sau nu în altă parte. M‑aş duce din nou prin nordul Moldovei, trecând de acolo în Maramureşul pe care‑l cunosc atât de superficial, singur, cum am mai fost odată pe la Voroneţ şi Suceviţa. Mi‑aş dori să pot locui măcar o săptămână într‑o chilie răcoroasă şi albă, de unde să se vadă numai brazii şi cerul, într‑o singurătate fertilă, nu ca cea de aici lenevoasă şi abia tulburată de aparenţa unor evenimente; o singurătate care să nu fie izolare, cum atât de paradoxal se întâmplă: în mijlocul unui oraş de 200.000 de locuitori, dintre care doi îţi sunt prieteni, eşti mult mai izolat decât pe un vârf de munte. De acolo, de sus, te poţi uita în jur, peste sate şi câmpuri şi nori, proiectat pe un fundal de posibilă solidaritate. Căci nu cred că de relaţii particulare am nevoie în primul rând, cât de un sentiment general, de o conştiinţă într‑un orizont purificat.
Vă amintiţi probabil că vorbeam odată despre inutilitatea atâtor poveşti şi perindări la taifasuri prin albastrul cabinet de la facultate, în care fiecare îşi lăsa micul lui bagaj de observaţii mondene, în timp ce‑şi bea cafeluţa plină de zaţul unei sorţi. Şi aş vrea, gândindu‑mă la unele şi altele, să mi se întâmple cândva ca, urcându‑mă în maşina 5, să apară un mic defect şi să nu se mai poată opri în staţia „Casa copilului”, în staţia „Opera maghiară” şi în toate staţiile ştiute, şi s‑o ia razna aiurea. Dar sunt invariabil depus în Piaţa Mihai Viteazul. E adevărat, e şi o chestiune de voinţă, dar nu ştiu cum se face că, fără excepţie, ca într‑o epidemie, cădem în protectoarea inerţie cea de toate zilele. Ar fi nevoie de un nou botez, de o nouă asceză. Eu, cel puţin, fără să fiu „marele păcătos” supus lui „carpe diem” etc., etc., simt cum mă fac vinovat, pe zi ce trece, împotriva mea însumi, de a nu avea tăria sau curajul de a mă judeca destul de aspru. Şi mă las în voia curentului. E, prin urmare, de început lupta cu cenuşiul, dincolo de orice exemplu imediat. Transcriu aci această promisiune, ca un memento. Poate aţi descoperit şi Dvs. vreo cale, în vremea destul de lungă a acelei fertile singurătăţi...
Dar trebuie să încep cu câteva jumătăţi de veşti bune. Profesorul a spus într‑o zi că domnul cu ciorapii purtaţi o săptămână ar fi făcut în fine gestul şi aşa nepermis de mult întârziat, trecând peste furiile ad‑hoc confecţionate[3]. De e aşa, şi o doresc din toată inima, sunt cel dintâi care să mă bucur. Mai sunt şi altele, nu tocmai rele, pe care le veţi afla desigur la întoarcere.
N‑am avut încă prilejul să stau mai îndelung de vorbă cu Doamna despre frumoasele itinerarii olandezo‑elveţiene – am vorbit doar la telefon zece minute şi apoi alte zece, acasă, când m‑am dus să‑mi iau scrisoarea şi când i‑am luat‑o şi pe cea a Rectorului. Trebuind să mă întâlnesc cu cineva în oraş, am fugit cât am putut mai repede, amânând pe altădată povestea întreagă. Am prins doar câteva crâmpeie despre nordul olandez hiper‑civilizat, despre Harlemul vilelor şi florilor, despre un Amsterdam colosal. Copiii arătau excelent, parcă s‑au şi rotunjit puţin. Când am intrat, tăiau poze dintr‑o revistă ilustrată. Voi mai trece astăzi sau mâine pe‑acolo să duc cărţile luate în ultimul timp – adică: Claudia Millian, Despre Ion Minulescu; B. Nicolescu – Cosmologia „jocului secund”; Alice Călugăru – Poezii; Ion Biberi – Poezia – mod de existenţă; M. de Micheli – Avangarda artistică a secolului XX; Truman Capote – Cu sânge rece (o carte zguduitoare, dură, adevărată). Astăzi cred că intră în librărie şi compendiul de Istoria literaturii române de G. Călinescu (cred că nu‑l aveţi). Ar mai fi de cumpărat Arghezi, Scrieri, 19.
N‑am încheiat, bineînţeles, o să vă mai scriu, numai că nu ştiu dacă nu v‑aţi săturat cumva de sărmanele mele tânguiri. Poate mai învăţ câte ceva, citindu‑l pe acest ultim Malraux şi Trilogia valorilor, pe care vreau s‑o termin pe când vă întoarceţi, ca s‑o pot restitui în mod civilizat.
Expediind scrisoarea asta şi altele, cât va mai fi timp, mă gândesc că de fapt nu de consolare aveţi nevoie, cât de o minimă prezenţa amicală. Şi poate că cel puţin atât sunt şi aceste împleticite rânduri.
Cu drag,
Jean

 

Mircea Zaciu către Ion Pop

          Cluj, 12.VIII.1968
Dragă Jeane,
Ştii oare ce înseamnă singurătatea? Mă simt mai singur şi mai abandonat aici, în mijlocul acestei urbe infernale, decât mă simţeam pe ţărmul Mării Nordului, pe puntea vasului ce mă purta peste Canalul Mânecii spre o Anglie fără conture precise, printre oamenii străini din orice oraş olandez sau chiar între belgienii ursuzi. Fiindcă „acolo” exista acest „aici” la care mă puteam gândi cu melancolie, un Cluj idealizat, cu prieteni şi cu toată dragostea mea, iar acum nu mai este nimic. Fiindcă Occidentul a rămas o simplă iluzie, mincinoasă ca orice iluzie, faţă de prezentul şi locul îngust unde mă simt asediat de moarte. Să‑ţi înşir întâlnirile mele cu colegii n‑ar avea niciun rost, fiecare a fost un prilej de durere ascunsă. De zile mă simt înotând în murdărie şi nu mai ating niciun ţărm. Căci dincolo era speranţa unui termen, al întoarcerii la ai mei, iar aici nu mai e decât fiorosul sentiment al înstrăinării, neputinţei şi infirmităţii. Mă gândesc pe unde hoinăreşti la această oră crepusculară? Te pot invidia în voie, cu aceeaşi invidie curată cu care mă urmăreai şi tu pe mine în traiectoria mea incertă. Roluri inversate. Am citit o carte zguduitoare, Le zéro et l’infini a lui Arthur Koestler, de care auzisem de mai bine de zece ani de la Titus Popovici. Îl întorsese şi pe el pe dos, dar, cum se întâmplă, nu mi‑o „găsea” ca s‑o citesc şi eu. Până a nu o citi era într‑un fel mai liniştit; acum agitaţia mea interioară, fără nume şi fără formă, a luat un contur precis, iar ceea ce simţeam şi puteam rosti cu claritate stă scris acolo. Vom pleca la Gura Râului, deşi merg spre un ţărm unde o duioşie moartă nu mai poate reînvia în mine nimic. Nu mai cred în pitorescul naţional şi nici în formele noastre arhaice, deşi ştiu că acolo zace încă tot ce a rămas bun şi neîntinat în noi. Dar e ca şi cum aş reveni de pe planeta Marte. De când m‑am întors nu mai reuşesc să scriu măcar o scrisoare ca lumea, am atâtea obligaţii şi‑mi bat joc de ele. Zilnic mă doare capul, de cinci ori pe zi plouă, sunt de vină. Un lucru îngrozitor mi s‑a întâmplat în ultimele săptămâni, de care erai singurul om căruia aş fi vrut să mă destăinui, fără să reuşesc totuşi, nici când am fost la tine, nici mai apoi, la Bucureşti. Când te aşteptam în cofetăria „Union”, mă gândeam că trebuie să‑ţi spun acel lucru care mă destrăma şi mă făcuse să mă întorc nu tocmai întreg la minte. Ghinionul meu este că pot să mă stăpânesc în aşa hal încât nimeni nu observă că umblă printre voi numai umbra mea. Când ai venit la gară, bucuria mea era aşa de mare încât mi‑a topit gândul de a face destăinuiri. Cu câteva clipe înainte de a te vedea, în dorinţa nemărturisită şi absurdă că totuşi vei veni, privind mulţimea aceea balcanică de pe peronul Gării de Nord, nu ştiu ce val de emoţie civică mă încercase zicându‑mi că noi aici şi acum avem o datorie de plătit faţă de aceşti oameni, de această umanitate scoasă din străfunduri primitive la un soi de semi‑civilizaţie de care par aşa de speriaţi şi cu care nu ştiu ce face. Toată mulţimea aceea care alerga nu ştiu unde nu mă speria, ci îmi dădea sentimentul greu al Ţării, ceva de o nespusă tristeţe. În aceeaşi vreme, pe zi ce trece, toată zbaterea mea de a vedea ţări străine, consumată acum, îmi pare de o ridiculă zădărnicie. Un pumn de impresii ce încep a se încurca şi şterge, fixate dezordonat pe o retină obosită, la ce mi‑ar putea folosi? Voiam să‑mi confrunt „călătoria” cu nişte călători de demult şi mi‑a lăsat lectura lor un gust de diletantism trist. Am citit Olanda lui Sadoveanu şi n‑am găsit decât două‑trei accente la care vibram la fel cu acest ţăran incult de un geniu leneş ca mâlurile deltei pe care o îndrăgise. Între mine şi Codru‑Drăguşanu sau Dinicu Golescu, o trăsătură de unire: uimirea şi decalajul intact dintre civilizaţii. O fatalitate ne aruncă mereu în orbita noastră de paşalâc care trăieşte în iluzia independenţei. Un singur călător în care mă pot regăsi: Pantazi[4]. Mă distra, la Bucureşti, să încrucişez persoane cu care altădată schimbam banalităţi curtenitoare, un universitar, un publicist, un redactor de editură, numele lor nu importă, care niciunul nu mă mai cunoşteau şi treceam pe bulevard pe lângă ei cu liniştea ce ţi‑o dă anonimatul. Liniştea pe care o încercam pe străzile Strasbourgului, primul meu dorit popas francez, unde ştiam că nimeni nu mă va recunoaşte. Căci la Paris, ştii doar, pe chiar terasa unei cafenele din St. Germain, un regizor guraliv (pardon, un operator!) cu amanta lui de ocazie mă pescui zgmotos‑vesel. Mă distrează ideea că sunt totuşi un soi de Pantazi, fiindcă cei mai mulţi mă iau drept fostul lor coleg, prieten, cunoscut, când în realitate cel întors e altul, cel plecat a rămas acolo definitiv. Scriindu‑ţi, mă îndepărtez aşa de mult de gândul prim al acestor rânduri, dar e acum o pace printre rânduri, o resemnare poate, singura de atâta vreme, şi‑ţi mulţumesc pentru ea ca pentru o pauză între două dureri, ca să‑i mai pot rezista celei mari, celei din urmă, singura în care toate s‑ar rezolva, pentru totdeauna. Dar când voi avea curajul s‑o chem şi s‑o străbat fără cochetărie şi fără regrete? Există întotdeauna un prilej de amăgire şi o speranţă deşănţată al cărei nume nu e în fond decât laşitate. Când voi înfrânge‑o şi pe ea, mă voi simţi întâia oară liber, fiindcă alţii se vor elibera de o prezenţă atât de incomodă.
Dacă aceste rânduri pot părea anamneze pentru ceea ce medicii numesc cu uşurătate „tipul schizoid”, e o pură fantezie. Din păcate, am nervii aşa de tari că însumi mă mir de a fi trecut prin toate încercările ultimului timp. Logic vorbind, trebuia să fiu de mult nebun. Ori, poate... Oricum, iartă aceste pastişe gogoliene, ele sunt involuntare într‑o existenţă (şi un scris) atât de livreşti... îndeobşte. E ora 9 fără douăzeci seara şi ce n‑aş da să ştiu ce faci acum, poate pe ţărmul Oceanului, la Boulogne ori cine ştie unde.
Vale!

 

[1] Alexandru Căprariu (1929‑1988), poet şi critic literar, redactor la revista Tribuna, director al Editurii Dacia.

[2] „A venit vremea când contemporanii mei încep să‑şi povestească măruntele lor povestioare”.

[3] Aluzie ironică la profesorul Alexandru Dima, care, ca membru al comisiei de doctorat a lui Mircea Zaciu, i‑a pus numeroase piedici în acordarea diplomei.

[4] Personaj din romanul Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale.

* * *

ION POP (n. 1 iulie 1941, Mireşu Mare, jud. Maramureş). A fost profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1964-2007). A condus, ca redactor-şef şi director, revista studenţească de cultură Echinox (1969-1983). A lucrat ca asistent asociat la Universitatea Sorbonne Nouvelle-Paris 3 (1973-1976), iar între anii 1990-1993 a activat ca director al Centrului Cultural Român din capitala Franţei. La 26 noiembrie 2015 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anii 1973, 1979, 1985, 2001. Premiul Academiei Române (1985). Premiul Naţional al Uniunii Scriitorilor din România (2012). Poezie: Propuneri pentru o fântână (1966); Biata mea cuminţenie (1969); Gramatică târzie (1977); Soarele şi uitarea (1985); Amânarea generală (1990); Descoperirea ochiului (2002); Elegii în ofensivă (2003); Litere şi albine (2010); În faţa mării (2011); Casa scărilor (2015); Poeme: 1966-2011 (2015); Lista de aşteptare (2019). Critică şi istorie literară: Avangardismul poetic românesc (1969); Poezia unei generaţii (1973); Nichita Stănescu. Spaţiul şi măştile peziei (1980; 2011); Lucian Blaga. Universul liric (1981); Lecturi fragmentare (1983); Jocul poeziei (1985); Avangarda în literatura română (1990; 2017); A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei (1993); Gellu Naum. Poezia contra literaturii (2001); Viaţă şi texte (2001); Lucian Blaga în 10 poeme (2004); Introducere în avangarda literară românească (2007); „Echinox”. Vocile poeziei (2008); Din avangardă spre ariergardă (2010); Scara din bibliotecă (2013); Poezia românească neomodernistă (2018); Cărţi la alegere. Poeţi şi poezie (2020). Publicistică: Ore franceze (I: 1979, II: 2002), Interviuri. Între biografie şi bibliografie (2011), Dezordinea de zi (2012). Traduceri: (volume) din Georges Poulet, Jean Starobinski, Gérard Genette, Tzvetan Todorov, Eugène Ionesco, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Paul Ricoeur, Benjamin Fondane, Paul Morand. A coordonat Dicţionarul analitic de opere literare româneşti (4 vol. 1998-2003, ediţie definitivă 2007). A realizat o antologie a avangardei literare româneşti, La réhabilitation du rêve, Paris-Bucureşti, 2006, şi antologia Avangarda românească, în colecţia de „Opere fundamentale” a Academiei Române, Bucureşti, 2015. A coordonat revista Caietele avangardei, editată de Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti. A prefaţat şi îngrijit numeroase ediţii din poeţii avangardişti români şi de poezie românească actuală.

* * *

MIRCEA ZACIU (27 august 1928, Oradea – 21 martie 2000, Cluj-Napoca) este un important critic şi istoric literar român. Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Victor Babeş” din Cluj (1952) şi doctor în Litere (1967), a fost decan al aceleiaşi facultăţi între 1962 şi 1966. În perioada 1967-1970 a fost şeful Catedrei de literatură română contemporană şi teoria literaturii, lector la Universităţile din Köln, Bonn si Aachen, unde a predat limba şi literatura română. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1956), din al cărui Consiliu de Conducere a făcut parte timp de trei legislaturi, membru în Comitetul Director al Uniunii între anii 1990 şi 1995, a devenit membru de onoare al Academiei Române (1997). Din 1972 până în 1985, a coordonat colecţia „Restituiri” a Editurii Dacia. A debutat în ziarul Ecoul, cu un medalion despre Duiliu Zamfirescu (1944), şi cu proză în revista Flacăra (1948). Scenariul Amiaza unei revoluţii reprezintă debutul editorial (1954). Volume: Ion Agârbiceanu (1964; 1972); Nuvela românească (1965); Masca geniului (1967); Glose (1970); Colaje (1972); Ordinea şi aventura (1973); Bivuac (1974); Lecturi şi zile (1975); Teritorii (1976); Alte lecturi şi alte zile, (1978); Lancea lui Ahile (1980); Cu cărţile pe masă (1981); Viaticum (1983; 1998); Jurnal, I-IV (1993-1998); Clasici şi contemporani (1994); Ca o imensă scenă, Transilvania... (1996; 2018); Scrisori nimănui (1996); Departe, aproape (1998); Jucătorul de rezervă (2000); Mircea Zaciu, Ion Brad, Dialog epistolar, îngr. şi pref. Maria Cordoneanu (2003); Mircea Zaciu, Octavian Şchiau, Corespondenţă (1956-2000), o carte gândită şi alcătuită de Ilie Rad (2015); Interviuri (2007). În colaborare: Cu bilet circular. O antologie posibilă a schiţei româneşti, pref. edit., Cluj-Napoca (1974); Scriitori români. Mic dicţionar (1978); Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu (1982); Liviu Rebreanu după un veac (1985); Dicţionarul scriitorilor români, I-IV (1995-2002); Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (2000).

Comentarii: 0