Pe copertă: fragmente de manuscris eminescian
Să citești, să re-citești marii scriitori înseamnă să te situezi într-un început continuu. Cărțile lor se constituie într-un fond ereditar al culturii române. Literatura română are nenumărate (adică multe și nu toate numărate cum se cuvine!) lucruri bune care merită inventariate cu o doză de părtinire venind dinspre apartenenţă. Limba română, dacă ne e stăpână, cum crede Eminescu, ar trebui să ne ajute să-i iubim performanţele şi să ştim că literatura a fost dintotdeauna de partea Cititorului – cel care nu oboseşte să revină asupra textelor cu o curiozitate mereu proaspătă şi cu o bibliotecă tot mai bogată în fundal.
Eminescu e creatorul limbii române moderne şi mai este şi purtătorul unei aure romantice, fie ea şi târzie – dacă ar fi numai atât şi tot s-ar putea explica, firesc, locul său în imaginarul românesc. „Eminescu, ca şi Goethe pentru germani, este conştiinţa noastră mai bună” (Constantin Noica). Ca Shakespeare pentru englezi, Dante pentru italieni ori Cervantes pentru spanioli. Toți acoperă sensul evocat de Eminescu al epitetului classicus – „de încredere”. Opera lor s-a ivit în urma unui uriaș efort de gândire secondat de imaginație și de căutarea cuvintelor potrivite care să înlesnească deschiderea spre generații succesive de cititori.
Prin lectura clasicilor, îmbogățirea se petrece de ambele părți, căci plusul de cunoaștere pe care ți-l transmit se întoarce spre textele lor actualizându-le neîntrerupt. Lectura e interpretare și în sens muzical. Melodia ei depinde de locul în care şi de forţa cu care „ciupeşti” corzile, căci universul – și cel scriptural – este o simfonie care acceptă oricâte orchestrări.
Reîntoarcerea, generaţie după generaţie, la textele lor bogate, cu sentimentul că, încă, n-a fost rostit ultimul cuvânt, este legică. Fără ei „am fi cu toţii altfel şi mai săraci” (Tudor Vianu). Bibliotecile scrise despre Eminescu, Creangă sau Caragiale, triada începutului nostru continuu, probează cât de axiomatice au devenit adevăruri precum cel de mai sus.
În rătăciri periodice, ne dovedim incapabili să măsurăm echilibrat statura marilor noștri scriitori. Pe Eminescu îl urcăm atât de sus, încât nu ni se poate reproşa că nu-l mai auzim, pe Caragiale ni-l asumăm necondiţionat, căci astfel nu mai trebuie să facem nimic pentru a-i contrazice diagnosticul... E, în fond, o chestiune de scară. Se pare, o spun din nou, că avem o problemă cu aproximarea dimensiunii umane a figurilor memorabile din cultură şi istorie.
[...]
În 1989, eram bibliograf la Biblioteca Județeană Cluj (încă nu se numea „Octavian Goga”). Cu un an înainte, Editura Dacia îmi ceruse (prin Vasile Rebreanu) o carte despre Eminescu, Creangă și Veronica Micle pe care s-o lansăm de Centenar. Așa a apărut volumul Un veac de nemurire. Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă. Lucrul febril la carte a fost dublat de participarea mea directă la proiectul fotocopierii Caietelor. Tot atunci s-a ivit și numele pentru lectura clasicilor: începutul continuu.
Întrebarea uimit-obtuză „ce se mai poate spune nou despre clasici?” este descurajată an de an de zeci de pagini care, dacă nu prin noutate absolută se susţin, rezistă, oricum, ca tentative de adăugat o nuanță inedită corpusului interpretativ. Lectura este aventură a cunoaşterii într-un grad mai înalt când ea se întâmplă pe un drum bătătorit. Şi cea mai măruntă descoperire e o sărbătoare.
Lectura clasicilor este o probă a labirintului, o expediţie complicată de re-cunoaştere. Pășești în rumoarea vocilor anterioare. Cauţi, îmbogăţit, un interstiţiu. Îţi însuşeşti cadenţa. Vrând, nevrând, calci şi pe urme străine – care sunt sau pot deveni ale tale într-o altă organizare a paşilor.
Interstițiile mele se numesc – uneori cu termeni chiar de mine inventați – romantitate, muritudine, androginizare a perspectivei poetice, obsesie noomorfică, trionticitate.
Cartea de acum reia, cu revizuiri și adăugiri, fragmente din tot ce am scris despre Eminescu de-a lungul celor trei decenii și recompune o schiță de portret. (IRINA PETRAȘ)
* * *
Cuprins
Începutul continuu. Lectura clasicilor
Caietele
„Eu rămân ce-am fost, romantic”
Romantism/romantitate
„Zilele de aur”
Despre timp
„Glasul gândurilor mele…”
Obsesia noomorfică
„O undă e, având a undei fire”
Ritm și așteptare
„Universul la pasu-mi tresărea”
Peisajul natural
„Limba, stăpâna noastră”
Androginizarea perspectivei poetice
„Moartea cea bătrână”
„Ştiinţa morţii”
Răul, „colțul vieții”
Vocația creatoare a durerii
„Ochiu-închis afară…”
Trionticitate
„Mie-mi place visarea”
Codul erotic eminescian
„Sunt un fantast”
Despre proză. Fantasticul