Picturile lui Theodor Pallady atrag prin poezia lor. O poezie concretă. Poate fi atinsă, dar n‑ar fi acolo unde o atingi. Nu știi, la început, de unde vine și chiar asta intrigă, pune pe gânduri, «prinde». Poate suna paradoxal, însă lucrările lui par să atragă tocmai pentru că, vizual, nu sunt atrăgătoare, în sensul că «nu sar în ochi»: culori diafane, mai degrabă fade, desaturate; linii sobre – tandre și reci deopotrivă; compoziție epurată, aproape rudimentară. Nimic excesiv, dramatic, nimic care să iasă din registrul unei relative banalități.
Laconismul iconografic palladin e însă mult mai elaborat decât ne lasă să întrevedem o pictură sau alta. Aparența de simplitate a pânzelor sale ascunde un joc profund al corespondențelor, fie în cadrul aceluiași tablou, fie între tablouri diferite. Pallady țese o poveste, încifrează un sens, cumva ca în desenul misteriosului covor din romanul lui Henry James. De aceea, e unul din pictorii care trebuie «citit» cu răbdare înainte să ajungi la miezul de delectare confesivo‑estetică ce ne așteaptă în pânzele lui, și care devine din ce în ce mai precis odată cu depășirea fiecărui prag de lectură: de la cel superficial la cel problematizant, până la senzația (doar senzația?) lămuririi. Această promisiune abia rostită, sau foarte discret exprimată vizual, e ceea ce pare să atragă de la bun început în tablourile sale. (Simona Filipescu)

Seven pictures of/to a painter. Theodor Pallady at Cluj-Napoca Art Museum

Theodor Pallady’s paintings lure us through their poetry. A tangible poetry. It can be touched, but won’t be where you touch it. At first you don’t know where it comes from and that precisely is intriguing, catchy, makes one wonder. It may sound paradoxical, but his works seem to attract exactly by not being visually attractive, meaning that they don’t stand out to sight: gossamer colours, rather bland and desaturated; sober lines – both tender and cold; a purged, almost rudimentary composition. Nothing excessive or dramatic, nothing out of a relatively banal register.
The Palladine iconographic laconism is way more elaborated though than a painting or another might let us foresee. The apparent simplicity of his canvases hides a profound game of matches, be it inside a single painting or between different pictures. Pallady waves a story, encrypts a meaning, somehow alike to the design of the mysterious carpet in the Henry James novel. That’s why he is one of the painters that must be patiently “read” before you get to the core of confessive-esthetic delight that awaits us in his paintings and becomes more and more precise with the overcoming of each reading step: from the superficial to the problematizing up to (just?) the sensation of clarifying. This promise, barely uttered or very subtly expressed in visual terms, is what seems to draw us to his paintings from the very beginning. (Simona Filipescu)