· mai multe evenimente
Facebook

Interviuri

Taifas cu menestreli. Interviurile Diligenței de Bizanț
Taifas cu menestreli. Interviurile Diligenței de Bizanț
  • An apariție: 2015
  • ISBN/ISSN: 978‐606‐8770‐35‐2
  • Format: 13x20cm
  • Pagini: 342
 Stoc 0 
       

Cuvânt înainte de Adrian Alui Gheorghe

 

Prieteni, adunarea interviurilor difuzate la Diligenţa de Bizanţ într-o carte nu este un demers cu pretenţii de exhaustivitate, pentru că totul despre un fenomen cum a fost şi este muzica folk nu va putea să adune sau să spună nimeni, vreodată. Volumul de faţă este exact ceea ce spune titlul, o poveste tăifăsuită despre folk şi oamenii care îl fac. De fapt, o poveste despre folk spusă de către unii dintre artiştii care l-au făcut şi îl cântă. O poveste despre camaraderie, despre drumul lung de la dorinţă şi până la cântec, de la locul din sală şi până pe scenă, poate şi, puţin, pentru că nu am zgândărit jarul, despre rivalităţi artistice.
Să ştiţi că nu am avut o logică „la vedere” pentru înşiruirea interviurilor, ci aş zice că mai degrabă este aşa cum se întâmplă în viaţă, astăzi întâlneşti pe cineva, mâine pe altcineva şi nu poţi tu stabili ordinea acestor întâlniri. Important este să îi întâlneşti pe cei dragi ţie, să-i mai întrebi de cântecele pe care le mai fac! Şi, cum zilele nu au intrat în sac, mâine cine știe cu cine ne mai întâlnim.

Florin Săsărman

* * *

Vrem, nu vrem, asociem muzica folk numai cu tinereţea. Asupra folkului avem imaginea americă­nească a tînărului zurbagiu, cu plete şi cu blugi, care se concentrează pe o chitară de parcă acolo, pe coardele acelea fragile, vulnerabile, s-ar fi adunat toată filosofia vieţii. Înainte de 1989 mai ales, muzica folk era expresia libertăţii, era iluzia libertăţii, era codul prin care se recunoşteau între ei tinerii care simţeau, gîndeau şi visau, poezia şi muzica depăşeau contextele ideologizate şi ideologizante. Şi dacă spui muzică folk, referindu-ne la acea perioadă, spunem „Cenaclul Flacăra” şi Adrian Păunescu. Ordinea poate fi inversă. Cum nu ştii dacă folkul e în primul rînd muzică, sau e, mai ales, poezie. Să vezi pe un stadion sau într-o sală de spectacol cîteva mii de tineri recitînd în cor „Mistreţul cu colţi de argint”, „Moartea căprioarei” sau „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, ca pe nişte rugăciuni care să dezlege ploile, pare ceva de domeniul fantasticului, e greu să mai concepem azi aşa ceva. De asta trebuie să recunoaştem că muzica folk românească îi datorează mult controversatului Adrian Păunescu, cel care oferea deopotrivă argumente, prin modul în care se exprima şi trăia, atît celor care îl contestau, cît şi celor pe care îi contesta. Era în el o armonie a dupli­cităţii, care nu reuşeşte, trebuie să recunoaştem, decît personajelor de excepţie. Adrian Păunescu a fost un personaj shakesperian, indiscutabil, care făcea bine binele pe care îl făcea, aşa cum făcea bine şi răul pe care îl făcea. Avea geniu. Al răului? Al binelui? Timpul şi Dumnezeu să îl judece. Dar nu ipocriţii.

Aflăm amănunte din intimitatea literaturii române, anecdote care fac irealitatea imediată fru­moasă. Reţin doar un singur exemplu, de o copleşitoare concreteţe. Spune Doru Stănculescu, provocat la dialog de Florin Săsărman: Am avut o perioadă în care am şi scris poezie, mi-a plăcut să scriu poezie. Am simţit poezia ca pe o metaforă continuă. Nu foarte directă, cum am făcut, de exemplu, “Cafeaua de dimineaţă”. Acolo e directă, spun lucrurilor pe nume. Dar, aceea este un unicat în ceea ce am scris. “Şambala” a fost inspirat de nuvela lui Mircea Eliade “Enigma doctorului Honigberger” şi cine o citeşte poate înţelege ceea ce am spus în cântec, de ce am acel final cu “cât aş vrea, de-aş putea să vreau, ce-aş putea să vreau, de-aş putea să vreau, de-aş putea”, aşa ca o coloană infinită, fraza pe care poţi să nu o termini. De fapt este o încercare de a tinde spre absolut. Ca o picanterie: povestea Dorin Tudoran, care a fost mâna dreaptă a lui Adrian Păunescu în perioada de început a Cenaclului Flacăra şi a revistei “Flacăra”, sub directoratul lui Adrian, că atunci când a auzit “Şambala”, Adrian i-a zis lui Dorin: “de ce nu am scris eu versurile astea!”.

Cartea lui Florin Săsărman, la care îl adăugăm cu o contribuţie de nuanţă şi substanţă şi pe Vali Şerban, cantautor şi inspirator de tineri folkişti, este o istorie în care sîntem toţi cuprinşi, cei care au cîntat muzică folk vreme de peste patru decenii, dar şi cei care ascultă şi trăiesc muzică folk de patru decenii. M-am regăsit în multe dintre poveştile deşirate în dialogurile relaxate, dar cu atît mai mult plăcute la citire (şi ascultare, evident). Dacă mi-ar da (sau ne-ar da) cineva un extemporal despre muzica şi uneori chiar despre anecdotica biografică a celor cuprinşi în această carte, e posibil să iau nota maximă (sau de trecere?). Pentru că am ascultat în viaţa asta cam toată muzica folk românească, pot face oricînd proba „devotamentului” meu.

Nicu Alifantis, Doru Stănculescu, Ducu Bertzi, Adriana Ausch, Mircea Florian, Vasile Şeicaru, Adrian Ivaniţchi, Mircea Baniciu, Zoia Alecu, Victor Socaciu, Ştefan Hruşcă, Mircea Bodolan, Ion Zubaşcu, Nica Zaharia, Augustin Frăţilă, Dinu Olăraşu, Mircea Vintilă, Maria Gheorghiu, Marius Baţu, Sorin Minghiat, Tatiana Stepa, Emeric Imre, Gheorghe Gheorghiu şi alţii sînt personajele unei poveşti tensionate despre cum poezia română (mai ales) a căpătat, prin muzică, chip. E poveste de viaţă şi poveste artistică. E vorba de supravieţuire şi de vis care transcend istoria mutilantă din preajmă.

Mă gîndeam la un moment dat, după ce am citit cartea în manuscris, că normal ar fi fost să îi intervievez eu, în prefaţa acestei cărţi formidabile, pe Florin Săsărman dar şi pe Vali Şerban, ca parte a acestui eşalon de excepţie a muzicii folk, ca „voci” inconfundabile şi caractere artistice bine definite. Nu am făcut-o pentru că am considerat că toate întrebările pe care le-au pus marilor lor prieteni folkişti au fost şi sînt obsesiile lor, că la multe au deja răspunsuri care se regăsesc în dialogurile substan­ţiale din carte.

Oricum, emisiunea „Diligenţa de Bizanţ” a lui Florin Săsărman, care stă la baza acestei cărţi speciale, e ca gutuia din fereastră, prin ea timpul care tocmai trece (sau ne petrece?) capătă consistenţă şi sentimentul capătă mireasmă.

Avem în faţă şi o carte a bunului simţ artistic care e, de fapt, esenţa bunului gust artistic. Pentru că omul a ieşit din regnul animal în momentul în care a descoperit poezia. Şi a făcut un pas spre dumnezeire în momentul în care a pus poezia pe muzică.

 Adrian Alui Gheorghe

Comentarii: 0