· mai multe evenimente
Facebook

Școala ardeleană de poezie

Poemele | The Poems
Poemele | The Poems

Etichete:




Autor(i):




Traducător(i):




  • An apariție: 2015
  • ISBN/ISSN: 978-606-8770-10-9
  • Format: 19x16,5cm
  • Pagini: 116

Preț: 19.27 Lei

Adaugă în coș:         
       

Ediție bilingvă româno-engleză; Cuvânt înainte de Ion Mureșan; Traducere și prefață de Virgil Stanciu; Postfață de Al. Cistelecan; Desene de Alexandru Pasat

 

Cred că lui Alexandru îi era frică de telefon. La telefonul fix prefera să răspundă altcineva din familie înaintea lui, căci îl socotea un punct vulnerabil prin care oricine îi putea intra în intimitatea casei. Cât despre telefonul mobil, nici nu putea fi vorba: era singurul dintre prieteni care nu avea așa ceva. Cred că în mintea lui mobilul era o fisură în blindaj, o fisură prin care intrau cei care voiau să-i fure Timpul lui, hoții de Timp.
A rămas celebră unica tentativă a unui prieten, mai excentric, de a dota Prozatorul cu un telefon portabil. L-a căutat acasă, dar a aflat că este la pescuit. L-a găsit pe malul apei, cu ochii ațintiți pe plută. L-a salutat.
– Ce vrei? l-a întrebat Alexandru, iritat.
– Am venit să-ți fac un cadou, i-a răspuns prietenul și i-a întins o cutie colorată, strălucitoare, fățoasă.
Prozatorul a lăsat undița jos, a deschis cutia, a luat telefonul în mână și l-a chestionat pe generosul prieten. A aflat că aparatul e „nou-nouț”, performant, nicidecum vreun „second hand”, că are și cartelă în el și că e un dar „din inimă” pentru el. Alexandru a mai vrut să știe:
– Mi-l dai cu împrumut, pe câte zile?
– Nu cu împrumut, ți-l dăruiesc!
– Adică de acum înainte e telefonul meu, îmi aparține?
– Sigur că da.
– Și pot să fac ce vreau cu el, n-o să mi-l ceri înapoi?
– E al tău, n-o să ți-l cer înapoi niciodată.
Prietenul i-a format numărul, iar telefonul a început să sune în mâna lui Alexandru. El a zâmbit și… a aruncat telefonul care suna în apă, aproape de plută. Apoi a luat undița în mână, i-a întins cutia goală prietenului generos și i-a făcut semn să plece că-i deranjează peștii.
Ce are a face istorioara despre telefon cu poezia?
Foarte multe, cel puțin în mintea mea. Căci prietenul meu a avut o relație cu totul deosebită cu poezia. Și nu greșesc deloc spunând că întotdeauna mi s-a părut un pic exagerat respectul lui pentru poezie.
Cred că lui Alexandru îi era frică de poezie.
A intrat în literatură ca poet. Avea o bibliotecă foarte bună (exigentă) de poezie. A tradus multă poezie în română. Știa multe poezii pe de rost.
De câte ori, rar, scria câte o poezie, mă căuta, mă băga într-o cârciumă și mi-o citea. Eu când scriu o poezie și o citesc prietenilor am o voce de învingător. El avea în voce un ton de confesional, ca și cum ar fi făcut un păcat și aștepta o inevitabilă pedeapsă. Scria rar și-mi citea poezia oarecum scuzându-se, oarecum cutremurat, că el nu a vrut, dar a fost obligat.
Acum e pentru întâia oară când văd poeziile lui Alexandru Vlad adunate la un loc. Acum abia înțeleg de ce îi era frică de propria-i poezie. Căci poezia lui e plină de semne prin care i se părea că este avertizat că cineva încearcă să-i fure „lumina ascunsă în lucruri”.
Fiecare poezie a lui e o fisură prin care răzbate răsuflarea lumii de dincolo. Ca și cum în miez de noapte ar fi auzit telefonul sunând de sub apă. Și în receptor s-ar fi amestecat de-a valma mesajele de extremă urgență ale clenilor, mrenelor, porcușorilor, carașilor și șerpilor de apă, cei cu capul plin de flori, ca un mormânt.

Ion Mureșan

* * *

Sunt multe lucruri care merită a fi povestite despre prietenia mea cu Alexandru Vlad. A început spre sfârşitul anilor 1970, când el era student şi l-am cunoscut într-o calitate mai mult sau mai puţin oficială. Niciodată n-am avut un student mai atipic decât Alexandru Vlad. El ignora diferenţa de vârstă (era cu nouă ani mai tânăr decât mine), se comporta ca un prieten vechi, era direct şi plăcut în conversaţie, nu şovăia să mă corecteze sau să mă sfătuiască atunci când ştia mai bine şi era, în mare, o prezenţă foarte plăcută, liniştitoare. Eu însumi eram, poate, un universitar atipic: mă alăturam cu plăcere grupului divers de literaţi de la „Arizona” şi mă fascinau scriitorii (după ce mă străduisem în zadar să devin unul). Mi-a fost foarte simpatic de la bun început. Între noi aproape că nu exista o relaţie de tipul student-profesor: nu eram decât prieteni care se bucurau de conversaţiile înflăcărate, cât şi de cunoştinţele fiecăruia privind cărţile, scriitorii şi (în cazul lui) scrisul creator. Interesul lui deosebit faţă de literaturile engleză şi americană, admiraţia pentru Joseph Conrad, curiozitatea privind culisele literaturii scrise în limba engleză au contribuit la strângerea legăturii dintre noi. Mai mult, datorită multelor slujbe pasagere pe care le-a practicat, mi se părea că e o versiune românească (probabil mai modestă) a legendarilor scriitori proletari americani (Jack London), care-şi trăiau din plin viaţa şi treceau prin tot felul de experienţe înainte de a pune mâna pe condei. Schimbam vizite – eu mergeam deseori la garsoniera lui din Gheorgheni şi stăteam acolo, nu prea confortabil, ore întregi, bând cafea slabă şi discutând despre ultimele cărţi apărute, cărţi vechi (fusese, printre altele, şi anticar), viaţa literară şi culturală în general.
Am văzut în Alexandru Vlad un nuvelist – îmi amintesc că am citit Aripa grifonului într-un spital, după o operaţie, în 1982, când mi-am dat seama cât era de talentat. Volumele următoare mi-au confirmat evaluarea, deşi cu Frigul verii el mi-a arătat că, dacă ar fi voit cu tot dinadinsul, ar fi putut fi un romancier la fel de bun. Avea să dovedească asta mai târziu, când a apărut Ploile amare, câştigând nenumărate premii. (Apropo: am avut o contribuţie mică la scrierea primului său roman, căci i-am împrumutat cartea lui William Shirer, Mărirea şi decăderea celui de Al Treilea Reich, de unde şi-a luat informaţia de fundal despre nazism şi spiritul lui.) Nu-l bănuiam şi poet, deşi, cum arată în placheta asta Ion Mureşan şi Al. Cistelecan, proza sa trădează o mare sensibilitate poetică de care eram, fireşte, conştient. Primul indiciu pe care l-am avut în această privinţă a fost cererea lui timidă să-i traduc câteva poezii pentru revista Vatra (în redacţia căreia Sandu a lucrat mulţi ani). Am făcut-o şi patru sau cinci texte au apărut în revistă în 2003 sau 2004.
După neaşteptata şi şocanta lui moarte, mi s-a cerut să traduc tot corpusul (mic) al poeziei sale pentru o cărticică. Această sarcină m-a făcut să simt că Sandu n-a plecat de tot, că mai era aici, uitându-se peste umărul meu. Engleza lui era excelentă şi sper că ar fi fost de acord cu majoritatea transpunerilor mele. Traducându-l, mi-am dat seama că, dacă şi-ar fi pus mintea, ar fi putut deveni un poet însemnat, poate la fel de bun ca Ion Mureşan, prietenul lui cel mai bun. Bănuiesc că şi-a scris poeziile în momente când simţea nevoia urgentă de a se elibera de emoţii ce nu mai puteau fi stăpânite. Majoritatea poeziilor sunt epifanii. După părerea mea, se regăsesc în ele două influenţe principale: a şcolii „haiku” şi a Imagismului anglo-american. O poezie chiar poartă titlul „Haiku”. Versuri din poezii ca „Toamna pe malul Senei” sau „Acuarelă de seară” amintesc de asemenea de tehnica niponă. În linii mari, Sandu avea o înclinaţie pentru imaginea concisă, memorabilă, folosită munificent în toate stihurile, fie că au un caracter autobiografic („Poem al echinoxistului la bătrâneţe”, „Poem”) sau filosofic („Cum dispar lucrurile din viaţa mea”). Există o melancolie discretă în toate poeziile sale, sugerând o filosofie de viaţă mai mult sceptică. Lirica lui e simplă, directă, foarte asemănătoare cu notaţiile neaşteptate care abundă în proza sa. Te pune pe gânduri.
Yves Bonnefoy spunea că e la fel de dificil să scrii poezie şi să o traduci. Că atunci când dai peste un poem într-o altă limbă trebuie să trăieşti şi tu lupta autorului cu propriile lui cuvinte. După mine, această afirmaţie e mult exagerată. O poezie tradusă nu va suna şi nu va arăta niciodată ca originalul. Dacă traducătorul poate transmite fiorul, sentimentul care informează poemul, poate respecta forma, va fi făcut o treabă bună.

Virgil Stanciu

* * *

Nu toată lumea știe, dar (mai) sunt încă destui care știu că Alexandru Vlad a început ca poet. În 1969, pe când era în clasa a XII-a (la „Ady-Șincai”), directorul liceului – Petre Bucșa, el însuși poet și om cu un umor în revărsare mereu tonică și cu mânii directoriale mai degrabă solare și teatrale decât reale – și-a strâns vedetele literare ale propriei școli într-o plachetă – La poarta izvoarelor – pe care-a editat-o el știe cum. Patru erau atunci (și pe-atunci, toți patru poeți) vedetele literare ale școlii noastre: Marius Jucan, Gheorghe Pugna, Lucian Taloi și Vlad însuși. Poemele tuturor par azi, firește, destul de naive și de candide, dar „curate”: cum a făcut, cum nu, Petre Bucșa i-a scutit de birul patriotard care era încă imperativ, mai ales pentru culegerile liceene. Fiecare dintre ei și-a scris ale lui – și mai toți, desigur, dragoste și peisagistică. Nu-i de mirare, mai ales la Vlad. Dragostea era, firește, la vârsta aceea o imperație tematică și existențială, dar și un climat în care se scăldau, fatal, toată ziua: liceul nostru roia de fete superbe. Cât despre vocația peisajului, nici ea nu-i de mirare la el: era artist și la desen (nici nu sunt sigur că n-ar fi putut fi și pictor), dar mai ales era un artist al observației și contemplației. Un același peisaj văzut de Vlad și de oricine altcineva era întotdeauna două peisaje; unul cum dădea Domnul, dar celălalt plin de detalii ce se pregăteau întotdeauna să-și ia zborul sau să se strângă pe o abscisă parabolică. Arta detaliului ce zvâcnește de concretețe se vede (dar cum nu?!) și în proza (de orice fel) a lui Vlad, dar ea se presimte deja în Acuarela de seară din „Addenda” Poemelor. E un mic poem pictural, cu rafinament coloristic și cu linii „pluviale” quasi-simboliste, plin de candoarea notației și de voluptatea contemplației; un joc de lumini și linii dizolvate în firele de ploaie și care abia amestecă, încă vag, în fondul de stări virtuale, euforia participativă cu melancolia difuză. Poate nu-i relevant, dar în mai toate poemele care vor mai fi scrise Vlad va amesteca întotdeauna două stări, dintre care una, cea permanentă și stabilă, un fel de stare-suport, e cea de melancolie; nu groasă, ci abia sugerată, abia indusă, abia trecută din inefabil în efabil. Linii la fel de pure și candide are și desenul erotic din Daphnis și Cloe (firește, era oarecum de cuviință, fiind vorba de procesarea unui desen grațios din idila lui Longos) – și și aici va rămâne mereu activă o puritate afectivă manifestată epifanic – și surprinsă în momentele de epifanizare; pe același soclu de melancolie ce se înalță sub – și din – dialectica nostalgiei în care joacă un sentiment sedimentat, dar reactiv (și reactivat).
Nu știu cum s-a îndepărtat Alexandru Vlad de poezie și nici prea bine când. Ca student, era deja prozator, deși extraordinar cititor de poezie. Nu știam dacă mai scrie și, oricum, îmi luasem gândul. Până când, la o glumă provocatoare, mulți ani mai târziu, mi-a răspuns că el, de fapt, are o poezie. Și chiar avea. Iar apoi, cam o dată pe an, mai avea câte una. Sunt cele de aici, apărute, mai toate, inițial, pe prima pagină a revistei Vatra. Era chiar locul meritat, căci toate erau poeme de ținut în antologie. Nu-s multe, după cum se vede, dar intervalele dintre ele nu se văd decât în schimbarea nucleului „tematic”; „tematic” în sens mai mult existențial decât didactic, în măsura în care nostalgia și epifaniile erotice vor fi scoase din cauză de avertismentele morții. Dar nici boala, nici prezența tot mai apropiată a morții n-au dislocat cu totul erosul ca nostos epifanic.
Între cele două nuclee – ambele, mă repet, cu un fel de gramatică epifanică – se mișcă mai toate poemele, inclusiv cele „accidentale” sau subtil ocazionale. Primul dezvoltă iradiațiile unei iubiri scufundate în adâncul memoriei sentimentale asemeni unui bob de uraniu încă departe de perioada de înjumătățire, încă tulburând cu câte-o iluminare anamnetică prezentul. Ecuația iluminantă are întotdeauna o rezolvare ușor epică (Vlad era și-n poezie de școală americană), pe un arpegiu de anecdotică afectivă. Modalitatea epifanică a acestor iradiații se vede cel mai bine în Poem („și am văzut-o”), unde nostalgia se lasă prinsă într-un fel de „miraj metempsihotic” și unde timpurile afective fac un scurt-circuit extrem de concret. Această sintaxă de concrete, făcută din detalii riguroase, e cea pe care se construiește totdeauna inefabilul ca atare al stărilor; pragul de bătaie al tuturor acestor iluminări afective e făcut din amănunte consemnate aproape scrupulos și din ele e ridicată scena – realistă până la a fi reală – pe care se produce mirajul. E, firește, o modalitate de credibilizare a acestui miraj, de trecere a lui însuși între concrete. Mirajul sparge un cadru concret și se instalează în concret; vine din adâncul memoriei și trece prin cotidian ca o adiere răvășitoare (la Vlad catastrofele se fac din suavități, din diafane care răstoarnă totul). N-avem niciunde o retorică a intensității afective, ci doar o „descriere” narativizată a unui mic miracol anamnetic și afectiv. Dar, desigur, tocmai transcrierea aceasta non-violentă, ca și ne-participativă și strict reportericească a incidentului de miraj, acreditează intensitatea acută a fondului nostalgic, trauma nevindecabilă a memoriei. Grupul de poeme de la început e un jurnal rarefiat de iluminări nostalgice, de insinuări ale mirajului în grila de monotonii a cotidianului. Timpul pe care rulează acest afect definitiv e oarecum „timpul-cascadă” de la Blaga, în care esențialitatea existențială a rămas suspendată într-un loc de neatins și de unde pulsează imprevizibil. Eroticele lui Vlad nu sunt o exorcizare a traumei iluminante, ci dimpotrivă, o beatificare a ei. Există în ele, trecută în discret, o religie devoțională a iubirii, precum și una nu mai puțin salvifică. În cele Șapte versuri cele două teme devin una, în urma unui alt scurt-circuit, de această dată deliberat și ostentativ relaxat. E punctul, tradus cu umor, în care cele două epifanii se suprapun.
Poemele de final sunt un foarte concis jurnal de pregătire a pragului. Cu seninătate, dar și cu un fel de abnegație autodistructivă, după cum se vede din Hybris. Și ele în aceeași tonalitate „obiectivă”, cu detașarea cu care ar putea fi și ele spuse „de o străină gură”. Vlad are o ceremonialitate degajată a notațiilor așa că sâmburele lor atroce abia se zărește (spre deosebire de iradiațiile din memoria afectivă, care au o violență eruptivă a diafanității lor). Puntea dintre cele două capete ale plachetei e făcută din „inspirații” ocazionale, cu siguranță mărgele care s-au cristalizat singure. Dar (cred) tocmai ele sunt proba că Vlad a încercat să redevină poet (că începuse să creadă în această relansare se vede și din faptul că nu s-a mai ascuns și-n Curcubeul dublu strecoară două poeme). Ar fi reușit, cu siguranță. A și reușit. În această plachetă sunt cel puțin cinci poeme extraordinare.

Al. Cistelecan

* * *

Alexandru Vlad (n. 31 iulie 1950, Suceag/Cluj – d. 15 martie 2015, Cluj-Napoca). Prozator, traducător. Facultatea de filologie a UBB Cluj (1982). Debut absolut în Echinox, 1973. Volume: Aripa grifonului, povestiri, 1980; Drumul spre Polul Sud, proză scurtă, 1985; Frigul verii, roman, 1985; Fals tratat de conviețuire: trei tablouri din secuime și un malaxor (în colaborare cu Daniel Vighi, András Visky, într-o versiune concepută și editată de Marius Lazăr), 2002; Sticla de lampă, 2002; Viața mea în slujba statului, povestiri, 2004; Vara mai nepăsători ca iarna, 2005; Curcubeul dublu, roman, 2008; Măsline aproape gratis (proze asortate), 2010; Ploile amare, roman, 2011. Prezent în antologiile Nuvela și povestirea românească în deceniul opt, 1983; Chef cu femei urâte, 1997; Generația ’80 în proza scurtă, 1998; Competiția continuă, 1994; 1998. Traduceri din Joseph Conrad, W.H. Hudson, Henry Miller, Vladimir Tismăneanu, Graham Greene, Alberto Manguel. Tradus în germană. Premiul USR pentru debut, 1980; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, categoria Proză, 2011; Premiul Academiei Române, 2011. Meritul Cultural în grad de Cavaler, 2004; grad de Ofițer, 2010.

Comentarii: 0