· mai multe evenimente
Facebook

Școala ardeleană de poezie

75 de poeme
75 de poeme

Etichete:




Autor(i):




  • An apariție: 2015
  • ISBN/ISSN: 978-606-8699-57-8
  • Format: 20x20cm
  • Pagini: 124

Preț: 19.27 Lei

Adaugă în coș:         
       

Cuvânt înainte de Irina Petraș

Imagine coperta I și ilustrații: Marcel Lupșe, din ciclurile „Coaste” și „Grădini”

 

Îmi erau (aproape) limpezi – după prima lectură a versurilor lui Vasile Dâncu – două lucruri: 1. că avem de-a face cu un poet al locuirii, unul pentru care locul obârşiei are o atât de mare însemnătate, încât dependenţa doar dorul de ducă întreţinut anume o poate mulcomi. Un poet care experimentează într-o variantă proprie balansul între exod şi înrădăcinare pe care îl trăia/scria un Ion Pillat, să zicem. Instalat domneşte în satul lui din deal, dintre dealuri, cu casa sprijinită pe cărţi, nu doar pe stâlpi trainici, el visează călătorii. Şi 2: că inocenţa lui e jucată, căci sforile poemelor sunt trase de o minte lucid-ironică, încântată de dansul ei pe sârmă între.

Am citit apoi comentariile la poezia sa (reunite la finele antologiei din 2012). Ion Mureşan (nu e prima dată când îl descopăr în flagrant delict de excelentă critică de poezie!) a decupat exact esenţa: „Este în poezia lui Vasile Dâncu un nestăpânit «dor de ducă», dar şi o «ancoră» pe măsură care zădărniceşte plecările. Este în poeziile sale o permanentă tensiune, un odgon care vibrează întins între «aripă» şi «rădăcină». Este o încordare dureroasă care îl face pe «agricultor» să vadă în forma opincii forma unei corăbii sortite însă să navigheze de veacuri pe valurile de lut ale dealurilor. Nu cred să se fi scris la noi o poezie în care zădărnicia gândului de a porni la drum şi imposibilitatea de a evada de sub puterea magnetică a locului să fie atât de simplu, sintetic şi frumos puse în cuvânt. Aş îndrăzni să spun că este surprinsă aici o trăsătură definitorie a sufletului românesc, aceea de mirare/împăcare între «cu capu-n nori» şi «cu picioarele pe pământ»”. N-aş avea de adăugat decât câteva fine valorări: tensiunea e, în mare parte, trucată, iar durerea nu-i dă târcoale. Vasile Dâncu nu tânjeşte de-adevăratelea după depărtări. Cu fiecare opincă preschimbată în corabie, el vrea să spună, cu infinit orgoliu, că adevăratele călătorii sunt ale minţii şi, mai presus de toate, ale meşteşugului punerii gândului în cuvânt potrivit. Dorul după minunile nevăzute ale lumii e contracarat discret de bucuria celui nicicând dezrădăcinat: „Fixat sunt pe veci pe-o culme de deal,/ n-am zepelin, n-am aripi/ doar bietul dor de ducă/ îmi poartă gândul/ prin multele cetăţi./ Mi-s drumurile scurte/ şi se suprapun/ ca firele de aţă pe un ghem./ Nu ştiu nici una din marile minuni/ ce trebuie văzute/ măcar o dată-n viaţă,/ nici jalea atâtor dezrădăcinaţi/ dorind să-şi aşeze/ numai pentru-o clipă/ tâmpla pe o glie/ în satul lor natal” – Fixare. Când, demult, a început să vorbească în versuri despre dealurile sale, a descoperit şi forţa Poeziei însăşi, aceea de a purta gândul, de a transporta, metaforal, spre orice zări. Asemeni dealurilor împădurite ale Anei Blandiana, sfere pe jumătate ascunse în pământ, poezia locuirii de la Runcu Salvei „ascunde” deasupra ei o cupolă aproape trufaşă în conştiinţa de sine, cupola tuturor depărtărilor cărora le e temelie. Aceste adevăruri alunecă discret-şugubăţ printre versuri. Ţăranul cu acces la verbul „domnilor” are, până la un punct, ceva din Ion Creangă. Stăpâneşte şi el arta disimulării. Rezolvă însă pe dos chestiunea dublei apartenenţe. Nu duce satul cu el în lume, ci aduce lumea în satul lui. Dacă „povestariul” îşi încropea în mahalaua Ţicăului un spaţiu original, tranzitoriu şi oscilant ca şi firea sa paradoxală, bojdeuca, veritabil muzeu al apartenenţei (care îi oferea toate înlesnirile unei vieţi simple, primitive, un surogat de viaţă la ţară, dar putea fi şi locul potrivit pentru rafinamente intelectualiceşti, locul în care sonorităţile cuvintelor erau „cercate” până la perfecţiune), Vasile Dâncu încropeşte un spaţiu al apartenenţei sale la lumea înaltă instalând în casa de la ţară o Bibliotecă. Astfel, şi în cazul lui, cele două lumi se pot întâlni nelitigios. Dar păstrează şi el în secret, cu un aer pişicher, credinţa că „fără atâta învăţătură, putea face lucru mai de preţ” (G. Călinescu, Ion Creangă, viaţa şi opera) decât cei de la oraş (vezi, de pildă, Cântec: „Acum începeţi/ a mă cunoaşte,/ domnilor ce fabricaţi balanţe./ De patru decenii/ trudesc neîntrerupt/ în galeria rece/ a visului dintâi./ Credeaţi/ că pornind de la zero/ e imposibil/ să faci ceva durabil./ Chiar dacă-n surdină/ iată că se aud/ arii din opere/ cântate la fluier./ Piatra obositului Sisif/ stă azi proptită/ într-un vârf de deal”). E o formă inedită de dragoste de carte, de preţuire a învăţăturii pe care o poţi dobândi buchisind slovele şi rămânând fundamental aproape de pământ. Ca şi Ion Creangă, Vasile Dâncu are acces la două medii distincte şi se descoperă superior, într-un fel, amândurora. Va juca şi el rolul „minţii proaste care îndrăzneşte să ceară ascultare”. Postura umilă îi asigură cale liberă pretutindeni, fiindcă – personaj, apariţie, figură – este îngăduit în cele mai rafinate cercuri şi i se fac multe hatâruri. Al. Cistelecan observă oarecum în acelaşi sens: „Prezenţă exotică şi tonică în poezia de azi, Vasile Dâncu profită, oricât nu şi-ar fi propus, de ingenuitatea scripturală, de candoarea conceptului.” Receptat invariabil ca figură exotică, ţăranul-poet îşi asumă stranietatea (în sensul ei etimologic, extraneus, „din afară”, „străin”) cu umor şi fină ironie, gata să destrame prejudecăţi şi locuri comune. Nu e de mirare că e „badea Vasile” pentru scriitori şi „domnul Dâncu”, pentru consăteni. Într-un interviu, la ideea că viaţa la ţară e sănătoasă, răspunde pe loc: „nu cred că munca fizică şi mersul pe jos fac viaţa lungă, dacă ar fi fost aşa ni le-ar fi luat de mult domnii”…

Cele 75 de poeme reunite aniversar dau seama despre două dintre temele obsesive şi definitorii ale poetului. Mai întâi, desigur, înrădăcinarea cu tot ce înseamnă ea: aşezare, stabilitate, echilibru, raportare permanentă la tradiţie, mândrie a duratei înalte prin situarea în veşnicia naturii. Martori: dealurile („Uriaşe, nemişcătoare valuri/ ale oceanului meu”; „O, nemuritoare dealuri transilvane!”); pădurea („neînvinsă Troie verde”) şi copacii („Copacii,/ copacii, prieteni, nicicând n-au minţit”). Apoi, exodul. Nu unul real („Eşti aproape orb/ de-atâtea mâzgăleli/ şi tot în vârful dealului rămas-ai…”; „A fost că n-am zburat,/ aveam rădăcinile multe prea adânci/ şi-n cântecele mele vuia numai pădurea”), ci unul având ca instrumentar select şi însoţitor cărţile („Atâtea cărţi citit-a/ încât i se părea/ că nu-i meleag în lume/ de dânsul nevisat”). Deasupra lor, ca axis mundisatulSatul meu/ nicicând nu va pleca/ în altă parte/ să-şi caute norocul.// În jurul lui se învârte/ şi se toceşte lumea.// Iată pe dealuri clăile de fân –/ cuşme uriaşe de neînvinşi haiduci.// Aici mi-e patria,/ şi ale copilăriei/ picioare desculţe/ ce-au sângerat prin mirişti…”

Gestionând două lumi aparent incongruente, Vasile Dâncu ţese punţi de legătură, interferenţe. Înfiorarea pe care o transmit poemele sale vine, cred, şi din inter-translarea lumilor pe care o ilustrează tot mai apăsat. Lumea satului, cu toate elementele ei concrete şi pipăibile, e din ce în ce mai puternic asimilată zonei imaginarului, fiind reprezentată de cei de odinioară („bătrânii”) şi de simboluri aproape livreşti ale apartenenţei: dealuri, pădure, frunză verde. În schimb, lumea cărţilor („Numai himerele, o, himerele/ îşi mână peste dealuri/ caii verzi”) e tot mai prezentă până la o vecinătate fantasmatică familiară. Oamenii cu care intră în vorbă poetul sunt nu atât cei ai satului, cât mai ales cei din/de cărţi: Don Quijote, Ulise, Hemingway, Shakespeare, Jules Verne, Columb, Socrate, Gutenberg. Cu ei îşi măsoară câştigurile. Şi tot cu ei singurătatea scribului („Atâţia scriem/ câţi frunzele pădurii/ deşi bănuim/ că nu suntem citiţi. […] Viaţa triumfă/ dincolo de slove,/ ne acceptă greu,/ nu prea suntem de-ai ei”).

În huruitul subteran al versurilor, dialogul se poartă, după scenarii originale, cu poezia populară, cu Eminescu sau cu Blaga. De la ei a învăţat carte şi prin ei a cunoscut, poate (îndoiala e uimitor de expresivă!), fericirea: „Dacă am fost vreodată pe deplin fericit… nu ştiu să fi fost…, dar dacă am fost vreodată fericit am fost atunci când am citit o carte bună” (spune în interviul deja pomenit). Dealurile şi cărţile sunt fundal şi pentru o poezie de dragoste (când melancolic-inocentă, când apăsat senzuală), pentru alta cu accente satirice, pe teme sociale ori politice (poetul fiind la curent cu tot ce se întâmplă la noi ori în lumea largă: „mulţimea/ dughenelor de azi/ zidite din pancartele/ lozincilor de ieri” sau „Minunile spre care/ voiai să te duci/ ţi le aduc în casă/ undele lui Hertz,/ nu în întregime/ dezinteresate…”), dar şi pentru poezia străbătută de un fior thanatic desluşit în versuri memorabile („După ce trecut-am/ prin porturile toate/ şi croaziera s-apropie de capăt/ vedem cum/ din câte busole ne-au fost date/ aproape niciuna nu ne arată nordul”; „O, gara, gara…/ unde va trebui să coborâm”).

Ţărănia aristocrată a lui Vasile Dâncu se rosteşte printr-o voce care merită auzită. Ea s-a construit, poem după poem, ca semeţ far între dealuri, gata să tălmăcească, dar şi să răstălmăcească rosturi pentru tot ce poartă cu ele vânturile valurile.

Irina Petraş

* * *

Vasile Dâncu s-a născut în comuna Runcu Salvei din judeţul Bistriţa-Năsăud la 11 mai 1939. Autodidact. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat următoarele volume: Cântece, 1974; Gravuri lapidare, 1990; Simple propoziţii, 2001; Simple propoziţii, ediţia a II-a, 2007; Slove rurale, 2009; Cântece, antologie, 2012.

Comentarii: 0